Ești deja frumoasă

Vreau și eu să fiu frumoasă, mi-a spus.
Dar ești deja frumoasă, i-am răspuns, știu însă că nu m-a crezut.

Dedic acest articol prietenei mele și tuturor fetelor care doresc să se regăsească în el.

Draga mea, poate că atunci când te privești în oglindă nu te poți vedea la adevărata ta valoare. Dar, lasă-mă să îți spun  astăzi: ești frumoasă!

Ai ceva aparte în privire.
În ochii tăi senini sclipește marea. Privirea ta spune atât de multe. Poate tu nu știi, dar privirea ta poate să însenineze ziua cuiva, poate să oglindească cerul, să atingă inimi. Asta face frumusețea. Da, e adevărat, ai ochi frumoși, angelici. Dar știi, undeva în spatele lor îți stă ascunsă inima. Poate că frumusețea e dată de culoarea lor vie dar căldura lor vine din adâncul sufletului tău.
Când zâmbești, chipul ți se luminează, iar părul îți e podoabă.

Ești ca o floare.
Sensibilă, finuță, gata să aduci o mireasmă plăcută în viața tuturor. Ești plină de dragoste. Când iubești, te dăruiești pe de-antregul, fără jumătăți de măsură. Când plângi, îți lași sufletul să se curățe de toată durerea pe care a strâns-o în el. Când îmbrățișezi lași câte un pic din tine iar când vorbești o faci din căldura inimii tale.

Draga mea, ești vasul prețios. Cel care are nevoie să fie îngrijit cu iubire și tratat cu respect. Ești mâna care mângâie, brațele care aduc alinarea și buzele ce alină. Ești totul.

Și poate că nu te simți frumoasă. Poate că nu te crezi perfectă. Te văd obosită și descurajată. Te uiți în oglindă și ți se pare că nu ești de ajuns. Poate îți închipui că dacă ai arăta precum fetele din reviste ai fi și tu pe munte atunci. Poate te gândești că dacă ai ajunge în acel punct, ai putea fi cu adevărat frumoasă. Lasă-mă să îți spun că te înșeli.
Un chip de lut nu dă farmec unui om. Iar fetele pe care le vezi acolo nu sunt mai mult decât o bucată de hârtie, pentru că pozele acelea sunt editate și reeditate de nenumărate ori.

Da, poate că machiajul îți evidențiază chipul și poate că dacă îți vopsești părul ți se pare că arăți mai bine. Dar știi ceva? Ai fost creată de Dumnezeu, Regele Universului. Și crede-mă, exact așa cum ești, te-a făcut El, perfectă.
Chipul tău e exact cum trebuie să fie. Ochii tăi au exact culoarea care trebuie, la fel și părul tău. Totul e minunat la trupul tău. Da, poate nu ai 90, 60, 90. Dar cine a zis că este necesar? Cine a zis că în normele acestea se încadrează frumusețea?!

Draga mea, ești mai mult decât un trup. Ești un suflet. Iar sufletul tău, e ascuns acolo în interior. Tu trăiești în așa fel încât el lasă o dâră de lumină pe oriunde trece. Asta te face frumoasă! 

Și oare cât valorez eu?

”Indiferent de ce nume ți-a dat viața, indiferent de cum te știe lumea, Dumnezeu are un nume nou, și pentru El ești un erou chiar când pare că ai eșuat sau că nu ai făcut mare lucru.Dumnezeu are altă măsură în toate!”

Aceste cuvinte mi-au fost scrise de o persoană. Le-am citit și mi-a rămas gândul tot la ele. Aș vrea să te întreb dacă te-ai simțit etichetat vreodată?  Poate că oamenii nu ți-au spus-o direct dar tu ai simțit că ai fost inclus într-o etichetă. Poate plăcută, sau poate neplăcută. 

Odată, pe când eram în clasa a treia, sau a patra, doamna educatoare ne-a dat la toți niște conuri făcute din hârtie. Apoi, fiecare dintre noi, a primit mai multe etichete din acelea ce se lipesc și câte un pix. A trebuit să scriem câte ceva despre fiecare din colegii noștri. Am mers la fiecare și am lipit etichete pe conurile lor. 
La final, doamna educatoare ne-a rugat să ne ridicăm în picioare, pe rând și să citim ce ne-au scris colegii. Pe conul meu, am găsit multe etichete ce conțineau lucruri drăguțe, dar, au existat acolo și două bilețele sau poate doar unul singur, nu mai știu exact, în care a fost scris cuvântul: proastă. Când mi-a venit rândul să mă ridic în picioare și să spun ce etichete am primit, nu am zis nimic despre acea etichetă. Am ținut-o secretă. Cine știa despre ea? Doar eu și persoana care a lipit-o. Cine a lipit-o? Nu știu. Știu însă că nu m-am simțit bine citind-o, că am fost rușinată și că poate m-am întrebat de ce?!

De-alungul vieții am fost etichetată în multe moduri. Unii m-au văzut săracă, copil necăjit, abandonat de tată. Alții m-au văzut retrasă, tăcută și prostuță. Unii m-au văzut iresponsabilă, alții cuminte. Unii m-au văzut frumoasă, alții urâtă. Unii m-au considerat demnă de prietenia lor, alții m-au alungat, au considerat că nu sunt de ajuns. 
Lista ar putea să continue...
Oamenii m-au văzut întotdeauna așa cum au dorit ei, mi-au pus etichete, unele adevărate, altele false, unele plăcute, altele dureroase. Cum m-a văzut Dumnezeu? Ce etichetă mi-a pus El?

Dumnezeu are o măsură diferită, Dumnezeu vede diferit. De ce? Pentru că Dumnezeu cuprinde tot ceea ce ești, nu doar o parte din tine. Dumnezeu știe de ce ești în stare, știe unde eșuezi, unde te ridici. Dumnezeu știe ce valoare ai, iar valorea ta e singura etichetă pe care ți-o dă El. 

Și oare cât valorez eu? Dar tu cât valorezi?
Nimic mai mult sau mai puțin decât sângele sfânt al Mântuitorului nostru, vărsat la Golgota, pe cruce. 
Cum te vede Dumnezeu? Exact așa cum ești. Și ce scrie pe eticheta dată de El? 

”Fiu de Dumnezeu, ești salvat, ești prețios! Valorezi mai mult decât îți poți închipui.”

Sursă imagine: Pinterest

Îi cântăm în piept atunci când dorul apare

Articol câștigător la concurs, locul 3. Scris de Maurizia, vă invit să aruncați o privire și pe blogul ei: http://libelule-in-plina-noapte.blogspot.ro/

Se spune că există un om care ne-a marcat viața. Unul pe care îl purtăm în inimă oriunde ne aflăm, îi cântăm în piept atunci când dorul apare, umblăm prin albume pentru a redesena amintiri. Există un om care te-a învățat să mergi drept, cu pasul hotărât, dar zburând spre Cer.

Îmi este imposibil să vorbesc de o singură persoană, aşa că am sa spun despre mai multe, acestea alcătuind un întreg.

Prima persoană este mama.
Mama, ce cuvânt mare, nu-i aşa? Format din 4 litere si cu multe semnificații. Ea mi-a arătat ce înseamnă să infrunti furtunile. Să îți ştergi repede lacrimile, pornind din nou la drum. Ea mi-a spus să nu am încredere în toți oamenii, că unii îmi zâmbesc pe față şi aceleași persoane îmi pun otravă în suflet când mă întorc cu spatele. Nu am crezut-o, dar a trebuit să învăț niste lecții pentru a gusta cuvintele ei, în cele din urmă.

O altă persoană este Luminița.
Nu am mai văzut-o de foarte mult timp. Era o fată de etnie rromă cu care mă jucam când eram mică. Îmi aduc aminte de ea umblând prin piață cu un coş împletit plin cu bujori şi flori de liliac, răspândind aroma primăverii. Oamenii se uitau urât la mine şi la ea, deoarece ne văzuseră că ne jucam amândouă. Când am observat asta, am luat-o de mână şi am început să râdem. Atunci, lumea s-a uitat şi mai urât. Luminița, fata cu bujori şi liliac, aprinzând o frântură din copilărie. Aşa o țin minte. Cu un coş de nuiele plin, aducând primăvară.


Domnul profesor de franceză din liceu.
Un om tare bun şi blând. Un om care îmi va fi mereu drag. El m-a învățat ce înseamnă pasiunea şi eleganța. Demnitatea. Respectul. Inteligența. Bunătatea. Acestea fac un om mare.

Mai sunt multe persoane pe care le port în gând, dar mai ales în inimă. Mai sunt oameni care m-au făcut să plâng, m-au făcut să simt ura, mi-au arătat ce înseamnă să trăiești. Sunt oameni care m-au rănit şi de la care am învățat ceva. Sunt oameni pe care i-am iubit, dar tare mi-aş fi dorit să fie şi invers. Sunt oameni (sau poate unul) care îți răstoarnă lumea complet, nici nu stii când şi cum. Ai vrea să vezi cum sunt, cum gândesc, dar parcă nu există niciun pod spre ei. Sunt persoane (sau doar una) care te atrag brusc. Te trezești în fața unor curenți şi nu prea te poți împotrivi lor. Au ceva şi nu îți explici ce, dorind sa vezi ce taine şi ce lumi ascund. De la astfel de persoane am învățat ori să aştept, ori să accept că ele nu vor rămâne în viata mea. Asta doare.

Fiecare om are o poveste. Depinde cine vrea să citească, unele cărți sunt complicate. Dar tocmai de la acestea ai ce învăța. Asa că, stai cu inima deschisă şi lasă oamenii să treacă prin ea. Păstrează ce e de păstrat. Nu primi gunoiul lor în suflet. Adună ce e frumos şi plin de iubire. Noi suntem mari căutători de comori, păcat că nu ne dăm mereu seama care sunt de preț şi care nu au nicio valoare.
Fii atent la oameni. Prin ei vei creşte.

Sursă imagine: Pinterest

Scrisori de încurajare - Proiect


Poate și tu ai căzut la un moment dat din cauza oboselii atât fizice cât și sufletești, și poate că uneori te-ai simțit singur și neînțeles de lume. Și eu mă simt câteodată așa, pentru că sunt un om ca și tine. 

Și, pentru că noi, ținem unii cu alții și vrem să ne fim alături, m-am gândit la un proiect drăguț prin care am putea să facem asta. 

M-am gândit la niște scrisori de încurajare. 
Poate că nu ne cunoaștem în mod personal, și totuși ne asemănăm atât de mult. Astăzi, te invit să rupi barierele, să lași diferențele și chiar necunoscutul deoparte, să pui mâna pe o bucățică de hârtie, un pix și pe câteva cuvinte pe care le ai ascunse în suflet și să scrii o scrisoare de încurajare pentru cineva. 

Cum putem să facem asta? Simplu. Ne vom aduna un grup de oameni (oricine dorește este bine venit), fiecare dintre noi va scrie câte o scrisoare de încurajare pentru fiecare persoană participantă. (Nu, nu te speria, nu trebuie să scrii ceva kilometric, e de ajuns și un singur rând). Astfel încât la final fiecare să scrie niște cuvinte încurajatoare dar să și primească. Scrisorile se vor trimite prin poștă.

Poate ai fost obosit sau încă ești, poate ești într-o problemă, poate oamenii nu te înțeleg. Ce cuvinte ai vrea să primești? Pe acelea scrie-le, cineva s-ar putea să aibă nevoie de ele. 

Ce spuneți, vă place ideea?

Dacă da, vă aștept mailurile cu gândul de a participa la acest proiect pe laviniahumeniuc@gmail.com 
până pe data de 16 septembrie.
Nu fiți doar spectatori, fiți participanți, lucruri frumoase se pot întâmpla! 

Stăteam cu fața către soare

Una dintre amintirile mele preferate din copilărie este aceasta: într-o vară, eram în curtea bunicilor, stăteam pe o bancă și respiram. Admiram soarele. Era dimineață iar razele lui încă nu transmiteau atât de multă căldură precum o făceau în timpul zilei. Eu, stăteam cu fața către soare și mă bucuram. Uneori soarele se ascundea după nori, atunci mă necăjeam,pentru că îmi dispărea sursa de lumină. 

Câteodată în viață, ne dispare sursa de lumină. Se aștern nori grei pe cer și odată cu ei năvălește furtuna. În acele momente sufletul ne este cuprins de disperare iar în jur nu se mai zărește nimic. Uneori zacem în acea deznădejde zile întregi sau chiar luni de zile. 
Când apare tăcerea și te cuprinde un sentiment de singurătate, când simți că nu mai poți face față greutăților căci furtuna e tot mai puternică iar vântul te apleacă la pământ, amintește-ți ceva: soarele este ascuns, nu dispărut. Sursa ta de lumină este undeva în apropiere. Ea nu lipsește ci este doar ascunsă de ochii tăi. 

Dacă ți-ai deschide inima și ai privi cu atenție în jur, dacă nu ți-ai mai concentra atenția spre norii amenințători, spre picăturile ce cad cu putere la pământ sau spre vâjâiala vântului, atunci ai înțelege că soarele este acolo, iar lumina lui nu s-a sfârșit. Soarele nu va înceta niciodată să existe, atunci când se ascunde trebuie să privești cu atenție în jurul tău și să îl cauți. 

Când totul pare în zadar, caută soarele, învață să dansezi în mijlocul furtunii, să lași la suprafață tot ceea ce este mai bun. Furtunile curăță, ele te apleacă dar tu te poți ridica, dacă alegi să vezi partea lor bună, dacă alegi să te întorci cu fața către soare. 

Ți-ai găsit sursa de lumină astăzi? Ai dansat în furtună?

P.S. Nu uita că norii pleacă la fel de repede precum au și venit. Soarele rămâne învingător.

Sursă imagine: Pinterest

Curaj, inimă dragă


Poate că ai căzut de prea multe ori. Poate că porți bătălii în tine pe care nu le știe nimeni, și sunt atât de grele. Poate că ești singur, descurajat și istovit.
Uneori ți se pare că lumea te condamnă iar prietenii te părăsesc și nu te înțeleg. Cândva credeai că Dumnezeu poate să facă atât de multe, dar acum când povara e tot mai grea credința îți scade din ce în ce mai mult.

Curaj, inimă dragă. Dumnezeul în care te încrezi nu s-a schimbat. Este același. Mai știi, cum trecea Iisus prin mulțime?
Când orbul a început să strige: Iisuse, fiul lui David, ai milă de mine, ucenicii i-au spus să tacă, dar el a strigat și mai tare.
Când femeia aceea a gândit, că numai dacă s-ar atinge de haina Lui ar primi vindecarea și așa a și fost.
Mai știi ce a zis sutașul? O, Doamne, zi o vorbă și-i de ajuns.

Curaj, inimă dragă. Dumnezeul tău e viu și lucrător. Oare care din problemele pe care le înfrunți astăzi este prea mică pentru Cel ce a creat tot ce are ființă?
Oare nu aude Dumnezeu strigătul tău și inima ce-ți bate în ritm alert? Oare nu îți vede El lacrimile ce îți curg în miez de noapte pe obraz?
Crezi că Dumnezeu nu îți cunoaște sufletul și viața?

Dumnezeu știe de câte ori ai căzut și de câte ori ai să mai cazi. Dumnezeu îți știe povestea de azi și durerea de ieri. Dumnezeu știe câți oameni ți-au săpat cicatrici în suflet și câți te-au mângâiat. El știe câți dintre ei te-au osândit.
Dar, primește astăzi vestea bună, ești iertat. Iisus ți-a spălat păcatul și vrea să îți ofere mângâiere. Cel ce a dat vedere orbului mai trece și astăzi prin cetate. Poate că nu îl vezi cu ochii aceștia de carne, dar îl poți atinge cu sufletul.

Curaj, inimă dragă, Dumnezeu te așteaptă. Roagă-te, căci Dumnezeu poate!

Sursă imagine: Pinterest

Tată, mi-e dor de tine!

Articol câștigător, locul 2 la concurs, scris de Narcisa. Vă invit să treceți și pe la ea! https://gandurideprimavara.wordpress.com/

Cele mai vii și mai frumoase amintiri din copilărie sunt legate de tata. Când eram mică de tot, abia așteptam să vină de la serviciu, ca să îi aduc papucii de casă și apoi să mă cațăr în brațele lui. Când am mai crescut, mergeam amândoi în plimbări lungi pe câmp și la pădure, munceam amândoi în grădină, la vopsit ușile și geamurile și chiar la zugrăvit mă lua să îl ajut.

Tata m-a învățat cât de valoroasă sunt. Vorbea odată cu un vecin căruia, printre altele, îi spunea că pe fata lui nu o dă nici pe șapte feciori. Pe mine m-a pufnit râsul auzindu-l și m-am gândit: ”Ce prostii mai vorbește și tata!” Dar nu am putut să uit acele cuvinte și mi le amintesc și acum, când mă simt fără valoare și tata nu mai e lângă mine, ca să îmi spună cât de iubită și de prețuită sunt.

Tata m-a învățat să fiu independentă și să mă descurc singură. Voiam să-mi vizitez sora din Germania și pe vremea aceea se putea trece granița numai cu viză, iar vizele se obțineau destul de greu. Tata a stat la coadă la Consulatul German ore întregi, iar când am ajuns și eu acolo, nu mai era mult de așteptat și m-a lăsat să îmi iau viza singură. Atunci am fost nemulțumită și i-am reproșat că mă lasă singură, dar acum realizez: dacă ar fi făcut el totul pentru mine, cum m-aș fi descurcat acum, când el nu mai poate să mă ajute?

Tata m-a învățat să citesc Biblia. Îmi amintesc și acum cum mă sfătuia că, oricâte predici bune aș asculta, nu este de ajuns, ci este nevoie să citesc Cuvântul lui Dumnezeu și să-L las să îmi vorbească prin el, să mă ajute să înțeleg chiar lucruri noi, pe care nu le-am priceput înainte.

Tata m-a învățat ce înseamnă dragostea fără cuvinte. Când se făcea seară și eu nu ajungeam acasă, își lua bicicleta și venea după mine. Uneori mă incomoda și mi se părea că grija lui pentru mine este exagerată... dar acum cât mi-aș dori să mai am parte de ea! Iar când mama era plecată pentru un timp la sora mea și tata, fiind în comitetul Bisericii, a fost nevoit să meargă și el câteva zile la o conferință, la întoarcere m-a îmbrățișat ca și cum nu m-ar mai fi văzut de mult timp și a răsuflat ușurat că supraviețuisem singură acasă.

Tata m-a învățat să am grijă de cei pe care îi iubesc, prin exemplul lui personal. El s-a îngrijit cu drag de mama, timp de mulți ani, ea fiind deseori bolnavă, iar după ce el s-a dus într-o lume mai bună, am rămas eu ”în locul lui tata”, cum spunea mama. Mi-a fost tare greu, și încă îmi este greu fără el, chiar dacă au trecut mulți ani de când nu îl mai am lângă mine, dar ceea ce a sădit el în inima mea va rămâne acolo pentru totdeauna. Abia aștept să mă reîntâlnesc cu tata pe meleagurile veșniciei!


Sursă imagine: Pinterest

Dragi fete, există băieți care așteaptă


Dragi fete, există băieți care se pun pe genunchi și vorbesc cu Dumnezeu despre acea fată - the one. Băieți care se uită în jur (nu pentru că caută, ci pentru că nu sunt orbi), văd fete frumoase și își spun: într-o zi, o voi întâlni și eu pe fata pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru mine. 

Dragi fete, există băieți care știu ce vor. Băieți care nu au nevoie să se uite la ce fac ceilalți, la cum se distrează alții cu fetele, pentru că ei știu că o inimă trebuie prețuită. Aceștia știu exact ce caută la o fată, știu pe cine își doresc să aibă alături. Ei își creionează în minte persoana cu care vor să își petreacă nu doar câteva momente, ci întreaga viață. 

Dragi fete, există tineri care apreciază așteptarea! 
Băieți care doresc ca tu să îi aștepți, ca tu să nu îți dăruiești bucățele din inimă și din trup pe la tot pasul. 
S-ar putea ca într-o zi să stai față în față cu un tânăr care îți va spune: Eu te-am așteptat! Tu de ce nu ai făcut-o? 

Poate că realitatea pare să lovească uneori prea tare, poate că oamenii nu mai pun accentul pe așteptare și pe dragoste adevărată. Adevărata dragoste cere sacrificiu, iar oamenii caută să evite din ce în ce mai mult acest cuvânt. Comoditatea e mai ușoară. E mai ușor să schimbi parteneri, să dai peste persoane noi, să o iei de la capăt, să rămâi la stadiul de îndrăgostit unde totul e dulce ca mierea. 
Să faci parte dintr-o relație de durată e mai greu. Uneori sunt certuri, neajunsuri, enervări. Sunt de toate. 

Însă persoanele ancorate în Dumnezeu știu ce au de făcut. Ele învață că trebuie să fie ajutorul potrivit în orice vreme. 

Dragi fete, există băieți care doresc să fie ajutorul potrivit, băieți ancorați în Dumnezeu. Băieți care vor să își dăruiască inima întreagă și să primească una întreagă înapoi. 

Pe acești băieți, să-i așteptați. 

Sursă imagine: Pinterest

Se moare câte puțin


Lumea în care trăiesc moare câte puțin în fiecare zi, dar pe mine, lasă-mă să visez. Doresc să îmi crească aripi, să mă pot înălța cu ele până la cer, să ating pulberea de nori și întinderea de stele, curcubeul și soarele. 

Se moare câte puțin, încet, dar sigur. Dacă s-ar muri dintr-o singură suflare, ar fi prea evident. Dar i se spune răului bine, așa treptat. Azi puțin, mâine puțin. Se ajunge la catastrofă din puținul acesta, dar nimeni nu pare să observe.

Nu ne dăm seama că noi am creat de fapt totul, când l-am împins pe Dumnezeu la o parte din planurile noastre, când am început să fim iubitori de sine, când viața a încetat să mai aibă valoare, când sufletul a fost făcut mic și inexistent iar trupul ridicat în slăvi și vândut. 

Se moare câte puțin, atunci când noi renunțăm să mai credem. Când îngropăm copilul din noi și facem loc desfrâului, imoralității și egoului. 

Lumea în care trăiesc moare, dar eu nu vreau să mor. Pe mine, lasă-mă să iubesc, te rog. Dă-mi o inimă mare în care să încapă toată lumea și tot universul. Fă-mi sufletul curat, spală-mi hainele și fă-mă să semăn cu Tine. Dă-mi mâini lungi și darnice, să ajungă pe la toți, învață-mă să zbor. 

Pe mine lasă-mă să respir aer curat, dă-mi din odihna și pacea Ta. Și te-aș mai ruga, dacă poți, trezește lumea din ațipirea aceasta groaznică. Trezește totul. 

Sursă imagine: Pinterest

Nu am strigat-o vreodată pe nume.


Articol câștigător, locul 1 la concurs. Scris de Ana- Maria. Vă invit să intrați și pe blogul ei :) http://soapteinfurtuna.blogspot.ro/

N-are să-i ridice nimeni o statuie. Lumea întreagă n-are să vadă ce persoană extraordinară e fiindcă tot ce are mai bun e ascuns de ochii lumii. Tot ce are mai bun mi-a dăruit mie, să-mi rămână în inimă pentru totdeauna ca un secret între noi două. Nimeni nu ştie cât de multe sacrificii a făcut, cu câtă blândeţe şi înţelepciune m-a învăţat să stau în picioare.

Cândva credeam că ştie totul. Credeam că ea are răspunsul corect pentru orice problemă, că ajunge doar să o întreb. Am crescut şi am văzut că nu e aşa. Şi totuşi, acum mai mult ca niciodată, nu încetez să mă minunez când mă uit la ea. Nimeni nu-i va cere vreodată să ţină un discurs motivaţional, dar nu e nimeni pe pământ ale cărui cuvinte să mă aline ca ale ei. 

E omul care mă învaţă zi de zi ce înseamnă cu adevărat să fii o persoană puternică. Îmi arată cum adevăratul curaj stă în a-ţi duce tăcut luptele, cum să îţi întăreşti credinţa uitându-te dincolo de aparenţe şi mă face să mă rog să primesc măcar jumatăte din dragostea şi răbdarea ei faţă de ceilalţi oameni şi ştiu că voi fi un om bun.


Încă de când pentru mine nu exista alt cuvânt pe lume, am strigat-o. I-am spus „mama” şi de atunci nu a avut nevoie de nume pentru mine. Sunt milioane de mame în lume, dar numai una contează cu adevărat pentru mine. Nu cred că voi putea face vreodată ceva să-i mulţumesc suficient pentru că mi-a dăruit lumea întreagă şi mi-a arătat că mult mai de preţ decât succesul (în orice fel e definit el de oameni) e o inimă iubitoare şi nişte braţe în care te poţi simţi în siguranţă. 

Sursă imagine: Pinterest

P.S. Urmează să trimit și coletul curând.

Într-o zi, bunicul a plecat.


Când timpul își pune amprenta nimic nu mai e la fel. 
Odată intram pe poartă și zăngănitul scos de aceasta îmi umplea stomacul de fluturi și văpăi. Mă gândeam cu bucurie că îmi voi vedea bunicii. Bunica îmi va ieși înainte, prima, și de undeva, de prin spate o va urma bunicul.

Odată, mi se părea că cerul coboară pe Pământ, că zorile au ceva dumnezeiesc în ele iar locul acela arată a paradis. Datorită lor, bunicilor. Doi oameni simpli cu o inimă mare.

De ceva vreme când poarta se deschidea, nu mai apărea decât bunica. Bunicul era la pat. Nu mai venea să mă întâmpine, nu mai punea bagaje pe bicicletă și nu mă mai privea așa cum o făcea cândva. Nu mă mai întreba ce fac, îl întrebam în schimb eu pe el și nu putea să îmi răspundă. Dar știam, știam că e în durere.

Într-o zi, bunicul a plecat. S-a dus la cer, la Dumnezeu. Și poate trupul lui bolnav și trecător nu a putut să exprime asta, dar eu știu că în acel moment el avea o sclipire în ochi, un licăr în inimă și o speranță în suflet. Era bucuros. 

Când a plecat, nu a luat nimic cu el. Nici casa, nici bicicleta, nici bani, nici pământ, nici măcar trupul acela muritor. A plecat doar cu sufletul.

Apoi am intrat din nou pe poarta aceia și mă așteptam să îl mai văd ieșind de pe undeva, mă așteptam să vină, dar nu a mai venit. El nu mai era.

Eu mi-l amintesc ca pe un om tăcut, cu suflet bun.

Celor care treceți pe aici, vă zic astăzi ceva. Bunicul a lăsat în urmă oameni și amintiri. Nu își aduce nimeni aminte ce haine a purtat, câți bani a avut, pe unde a umblat, ci doar, ce a făcut, câtă iubire a lăsat în urmă.

Așa că lăsați trupul acesta muritor deoparte și îngrijiți-vă de suflet, e tot ce va rămâne într-o zi din voi. Sufletul vostru și amintirile sădite în sufletele altora.

Sursă imagine: Pinterest

Câștigătorii concursului


Aș vrea să îi felicit pe toți cei care au avut curajul să își deschidă sufletul și să îmi trimită o bucățică din povestea lor de viață, pentru concurs.

Din 5 articole primite, 3 vor fi publicate pe blogul acesta, cu menționarea numelui autorului și premiate cu o surpriză.

Persoanele câștigătoare sunt:
Locul 1: Ana-Maria
Locul 2: Narcisa Flaviana
Locul 3: Maurizia N.

Felicitări!

Vă voi contacta prin email mai târziu, urmând să discutăm detalii.

Are sufletul desenat cu flori

Partea cea mai frumoasă la oamenii minunați, e că ei nici măcar nu își dau seama de efectul pe care îl au asupra altor oameni. Ei te luminează fără să știe ce fac, pentru că ei nu fac asta ca să te impresioneze, nu se forțează, ei pur și simplu sunt, iar acest lucru e de ajuns. 

Am întâlnit o fată, avea ceva diferit de ceilalți. O sclipire, ceva aparte. Îmi părea plină de viață și jucăușă. Copilăroasă, dulce. Îmi amintea de mine, de vechea eu. 

Nu m-am gândit că se va cuibări la mine în suflet. Nici măcar nu știu cum s-a întâmplat, dar știu că azi e acolo și că dacă nu aș fi cunoscut-o, i-aș fi dus dorul. E prietena pe care și-ar dori-o oricine. 

Când sunt la pământ, mă ridică, are mereu cuvintele potrivite la ea și nu încetează să le rostească. Când vede că nu mai am speranță iar vorbele nu mă ajută, se așează lângă mine și mă lasă să mă liniștesc iar între timp se roagă pentru mine. 
Nu mă judecă. Mă acceptă așa cum sunt.
Când sunt veselă, e acolo. Când e veselă îmi dă și mie din bucuria ei. 

Cuvintele nu sunt de ajuns ca să o pot descrie, așa cum o văd eu. E ca un diamant ce strălucește de la mare depărtare, dar nu își cunoaște valoarea. 

Are sufletul desenat cu flori și în fiecare zi rupe câte una și împarte la fiecare. 
Mie, cred că mi-a dăruit un buchet întreg, pentru că îi simt mireasma peste tot. 

Ea este prietena mea, Ala (M), mi-aș dori ca într-o zi să se poată vedea prin ochii mei, ca să înțeleagă cât e de prețioasă. Ea este un dar de la Dumnezeu. 

Sursă imagine: Pinterest

Vă rog nu uitați de concurs!

Ce crede Dumnezeu despre tine


Recunosc, nu port rochii foarte lungi, dar și când port una e ca și cum ar fi sărbătoare, toți oamenii mă privesc! Și nu, nu mă privesc în sensul bun. Azi am fost îmbrăcată cu o rochiță ceva mai lungă și puțin lărguță și am făcut greșeala să intru într-un super market. Se uitau toți la mine ca la felul patru. Și eu mă uitam la ei și nu știam în ce colț să mă ascund, cum să îmi mișc picioarele mai repede și să ies afară. Încercam să zic că nu îmi pasă, dacă eu mă simt bine ce contează ce cred alții? Dar îmi păsa.

Te-ai întrebat vreodată ce cred ceilalți oameni despre tine? Cum te văd ei? Sunt sigură că ți-ai pus întrebarea aceasta măcar o dată și ți-a păsat.
Te-ai întrebat vreodată ce crede Dumnezeu despre tine? Cum te vede El?

Oamenii se uită la suprafață. Se uită la aspectul tău fizic, la ce haine porți și cum îți stă freza. Ce machiaj ai azi și uite, ți s-a agățat tricoul!
Dumnezeu se uită la partea ta interioară. Se uită la sufletul tău, la persoana ta în esență. Dumnezeu se uită la tine. Îți vede rănile, îți vede lacrimile, zâmbetul. Dumnezeu observă cu cine te-ai certat astăzi și ieri, pe cine ai îmbrățișat, cu cine ai vorbit, ce ai făcut. 

Oare ce crede El despre toate acestea?
A văzut că nu ți-a stat părul bine și cum s-au uitat alții la tine, dar a zâmbit, pentru că în esență tu ești același indiferent de cât de perfect sau imperfect e exteriorul tău.
Dar când ți-a văzut sufletul, când ți-a văzut comportamentul de astăzi, oare ce a gândit Dumnezeu?

Știu că avem nevoie de acceptare în societate și că vrem să fim bine văzuți atunci când suntem între oameni, dar oare chiar ar trebui să lăsăm asta să conteze atât de mult?

Poate că în loc să mă uit la acei oameni care mă privea cam ciudat și la rochia mea, în loc să mă simt vulnerabilă și să vreau să mă ascund undeva, poate ar fi trebuit să le zâmbesc, să le arăt încredere, pentru că eu știu cine sunt și știu că nu hainele mă fac. Și poate că ar fi trebuit să privesc partea lor bună, pentru că până la urmă nu contează cum arăți, ci ce faci tu și ce vede Dumnezeu. 

Și dacă nu mă credeți pe mine, pentru că sunt doar o fătucă, vă las un gând celebru.

Mă interesează ce gândește Dumnezeu. Restul sunt detalii” 
Albert Einstein

Sursă imagine: Pinterest

P.S. Nu uitați de CONCURS !

Omul care mă ajută să mă înalț


Era o zi de octombrie când l-am cunoscut. Părea să fie o zi ca oricare alta. Îi mai văzusem numele înainte pe blogul său și pe la comentarii. Mai schimbasem câteva cuvinte cu el. Îmi zisese că încearcă să se apropie de Dumnezeu, iar în mine s-a născocit o idee. Ce ar fi să îl ajut?

Nu am știut atunci că de acolo va lua naștere o frumoasă poveste de dragoste și că de fapt nu eu îl voi ajuta pe el, ci el pe mine în nenumărate moduri.
El este omul care a apărut în viața mea și mi-a îmbrățișat sufletul, după prezența lui nu am mai avut cum să fiu la fel.

  • Învață să interacționezi cu oamenii, fără să aștepți ceva în schimb de la ei. 


Poftim? Vrei să spui că trebuie să fiu prietenă cu cineva fără să aștept nimic în schimb? Nu pot.
Prietena mea cea mai bună se mutase recent iar eu nu făceam față fără ea. Eram ca o epavă. Nu puteam să înțeleg de ce nu mai vorbește cu mine, de ce nu mă caută. De ce nu are nevoie de mine așa cum eu am nevoie de ea?
Oamenii nu sunt ceva ce deții. Ea pur și simplu vrea altceva acum. Trebuie să înveți să nu mai ai așteptări.
Poftim? Nu, nu, tu nu înțelegi.

  • Du-te și cere-ți scuze și dă-i un pupic.


Cum? De ce?  Nu ai văzut, ea a greșit, nu eu.
Vrei să îți lași orgoliul să câștige? Du-te.
Dar ea a greșit...bine poate am fost și eu puțin de vină...
Dacă faci tu primul pas nu pierzi nimic, ba dimpotrivă, vei avea inima liniștită.

  • Învață să dăruiești. 


De ce? Ei oricum au mai mult ca noi. Ei nu ne servesc niciodată așa cum o facem noi și ei...
Fii tu mai bună. Nu trebuie să te compari cu nimeni. Doar dăruiește și simte, iubește. Nu aștepta nimic în schimb.


  • Învață să te controlezi. 


Nu tot ce e în interiorul tău trebuie arătat afară. Ca de exemplu, furia. O poți controla. Ți-a plăcut de tine atunci?
Păi nu, dar nu pot să fac asta!
Ba, da poți. Totul pornește de la mintea ta. Tu ești stăpână peste tine.
Vezi, ce frumoasă ești acum, când ești dulce și cu suflet bun. Ce te împiedică să fii așa mereu?


  • Nu-ți mai alimenta gândurile negative. Ești supărată acum, nu mai analiza totul. Așa îți alimentezi plânsul. 


Lasă-mă în pace. Tu nu știi ce simt eu.
Dacă rămâi în situația asta nu rezolvi nimic, doar îți faci mai mult rău.

Am învățat multe de la acest om, nu știu dacă am loc să înșir totul aici și nici nu îmi vin toate în gând acum, dar el m-a ajutat să devin persoana care sunt astăzi. Și pentru asta îi mulțumesc.

El este Florin, soțul meu, omul care mă ajută să mă înalț.

Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să citiți și Numele ei era Cristina.
Nu uitați de CONCURS, înscrieți-vă. Detalii aici CONCURS

Sursă imagine: Deviantart

Dragă Dumnezeu, deschide-ți palma


Îmi place noaptea, știi? Mereu mi-a plăcut. Nu mă întreba de ce, pentru că nu știu să îți răspund exact. Poate e vorba de liniștea ce o cuprinde, de faptul că oamenii se duc la casele lor iar afară nu rămâne decât un sunet mut. 

Când eram mică circula acel zvon, mai ții minte? Cum că atunci când vezi prima stea pe cer îți poți pune o dorință. Eu îmi doream cu disperare ca acel zvon să fie adevărat pentru că de fiecare dată când apărea steaua aceia, aveam ceva de zis. Uneori, chiar o așteptam. 

Dar am crescut acum și steaua a dispărut undeva într-un abis iar dorințele mele s-au stins una câte una. Ceva îmi zice că Tu le-ai prins în palma Ta, că poate le porți cu Tine pe undeva...

Nu mai sunt acel copil, știi? Bineînțeles că știi, doar cunoști totul. 

Cred că astăzi am rănit mulți oameni și apoi te-am rănit și pe Tine. Sper că știi că nu am vrut să se întâmple așa. Uneori, o iau razna. Uneori îmi pierd controlul și mă pierd. Apoi Tu mă cauți și mă găsești și mă porți pe brațe.
Astăzi unde ai fost?

Îmi poți citi sufletul acum? 
Mi-aș dori atât de mult să pot, să găsesc drumul si răbdarea și pe Tine. Trimiți o stea la mine? Sau poate vii chiar Tu. Deschide-ți palma și îți voi pune în ea toate dorințele și durerile mele.

Îmi plac stelele, știi? Din tot ce ai creat, stelele mă fascinează, dar, știai deja asta. Apropo, ești așa minunat. 

Dragă Dumnezeu, vino și stai cu mine. Nu am cafea, nu am nici chipsuri și ...ei bine, nu am nimic, doar vino. 

Sursă imagine: Pinterest

P.S. Nu uitați de CONCURS!

Concurs - intrați în joc


Dragilor, m-am gândit să organizez un concurs. Sper să vă placă ideea și să intrați în joc.

Nu știu dacă v-ați dat seama, dar prin articolul ”Numele ei era Cristina”, am început de fapt un proiect pe acest blog, un proiect prin care vreau să îi scot în față pe oamenii care au fost un model, o luminiță pentru mine și pentru alte persoane. 

Tematica concursului va merge tot spre această direcție. Sunt sigură că avem cu toții măcar un om special care ne-a influențat viața într-un mod pozitiv și de la care am învățat ceva. Fie că este vorba de un părinte, de un prieten, de un vecin, de oricine...îl putem aduce la viață, prin cerneală și hârtie. 

Ca la orice concurs va exista și un premiu, de fapt în cazul nostru va fi vorba de locul 1 și locul 2, ambele vor fi premiate, iar pe lângă aceste premii, articolele voastre vor fi publicate la mine pe blog :)

Tema: Omul special din viața ta, de la care ai învățat ceva. (Mi-aș dori să menționați în articol și ce ați învățat de la acea persoană)

Condiții de participare: domiciliu în România, vârsta minim 17 ani, respectarea tematicii și scriere cu diacritici.

Ce și cine câștigă? 
Vor exista 2 persoane câștigătoare. Articolele lor vor fi publicate pe blogul meu, plus vor primi un colet surpriză acasă. 

Data limită de trimitere este 17 august. 
Articolele se pot trimite pe acest email: laviniahumeniuc@gmail.com  va trebui să primiți confirmare.

Juriul : eu și încă 2 persoane.

Sper să participați :D Pentru întrebări sau nelămuriri vă stau la dispoziție :)

UPDATE : Dacă articolele voastre au acel ceva, sunt dispusă să premiez mai multe persoane, așa că vă rog, îndrăzniți!

Cei mai frumoși oameni din lume


Există oameni pe care nu-i observă și nu-i aplaudă nimeni. Oameni care nu ajung la televizor pentru ceea ce fac, nu sunt trâmbițați și totuși sădesc ceva în inima ta printr-un gest simplu. 

Eram în mașină cu soțul meu. În față se vedea o trecere de pieteni și un băiat, tânăr, cu un câine așteptând să treacă. Soțul meu oprește mașina. Băiatul din fața noastră face câțiva pași pe trecere după care se întoarce către noi cu un zâmbet enorm de mare pe față, face un semn din cap. M-am uitat lung la el. Scria ceva pe chipul lui: recunoștință și bucurie. Era o față senină, atât de frumoasă. Îmi ziceam că nu am mai văzut de mult un chip atât de radiant, mai ales dintr-un motiv simplu ca acesta. 
Acum că stau să analizez lucrurile, știi ce cred? Că el avea pace și bucurie în suflet de dinainte, el nu a făcut decât să împărtășească un pic din raiul lui, cu noi. Iar eu, mă bucur că a făcut-o.

Merg pe stradă. În fața mea stă un om bătrân, cere 50 de bani. Trec pe lângă el, după care mă opresc. Mă întorc și îi las ceva. Când se uită la mine are o privire în care se pot citi atât de multe. Bucurie, amestecată cu ceva, ceva ce mă face să plâng și nu am întâlnit la mulți oameni ca el. Nimeni nu m-a, mai privit așa. Am impresia că mi-a arătat o bucățică din sufletul lui atunci. 

La grădiniță. O fetiță vine la mine: uite Lavi, ți-am făcut un desen, îmi spune zâmbitoare. Are un zâmbet senin de copil. Aș vrea să mi-l pot pune și eu pe chip. Mulțumesc, îi spun și zâmbesc iar în mine se sădește ceva. 

Când o să realizăm oare cât de frumoși suntem atunci când suntem recunoscători, când iubim, când oferim din raiul nostru altor oameni?

Cei mai frumoși oameni din lume nu sunt cei ce au un chip perfect, cei mai frumoși oameni din lume sunt cei ce au recunoștința în inimă și sclipesc. Ei lasă ceva din lumina lor pe oriunde trec.

Sursă imagine: Pinterest



Numele ei era Cristina


Pe vremea când locuiam în orașul meu natal, am cunoscut o fată. Numele ei era Cristina. Era mai mare decât mine și locuia cu noi, în gazdă. Nu știu dacă a realizat vreodată cât de mult a însemnat pentru mine, dar ea este unul dintre oamenii care m-au ajutat să cresc.

Eram încă o copilă când am întâlnit-o pentru prima oară, aveam vreo 12 ani și eram pusă pe șotii. Deși multe amintiri din acea perioadă îmi sunt șterse, chipul ei nu am să îl pot uita niciodată. Avea un zâmbet dulce pe față și o privire blândă era presărată în niște ochi frumoși. Un glas cald și un suflet bun.

Cristina mi-a pictat viața. A fost ca și o soră mai mare pentru mine. Dormeam împreună, împărțeam mâncarea, râdeam și uneori chiar plângeam pe umărul ei. Părea să știe mai multe decât spune și îmbrățișarea ei era ca un cer plin de stele, ceva din care nu m-aș mai fi desprins niciodată. 

Odată mi-a zis, că oamenii îmi vor spune multe, dar că eu nu trebuie să iau în considerare decât ceea ce îmi este de folos. Că nu trebuie să pun la suflet vorbele care rănesc și oamenii răutăcioși care râd pe seama mea. 

Când ne-am mutat, am pierdut-o pe Cristina. Am mai vorbit apoi de câteva ori, dar cumva, uneori, distanța rupe legăturile. Nu mai știu nimic de ea. 

Mi-au rămas în schimb aceste versuri, pe care atunci nu le-am înțeles, dar azi le păstrez în sufletul meu. Oriunde ai fi, îți mulțumesc, Cristina! Dumnezeu să îți răsplătească!

”Ai să te tulburi și vei încerca să îți găsești liniștea; ai să te mânii dar ai să vrei să ierți; te vei supăra dar ai să vrei să zâmbești...
Și ai să reușești dacă ai să vrei să te smerești. Să îți aduci aminte că nu ești cu nimic mai presus decât aproapele tău și că deasupra noastră există un singur Dumnezeu. 

Fii cu luare aminte și cu credință și prin toate ai să treci simțind mângâierea, grija și iubirea Celui de sus. Nu uita! Ce nu găsești la oamenii din ziua de azi sigur ai să găsești la Dumnezeu!

Îndrăznește să ceri, să bați, să cauți și ți se va deschide, vei afla și vei cunoaște. Gândește-te că ai un scop în lumea asta. Află-l și dobândește-l! Când ai să îți dai seama de tot ce ți-am scris aici, fie ai să te bucuri, fie o să te întristezi, dar cu siguranță îți vei aduce aminte de mine.”

Sursă imagine: Pinterest

Lecțiile prin care ne poartă sunt diferite


Mi-a luat destul de mult timp să învăț că nu primim toți aceleași lecții de la viață și nu toți avem același drum.
Treceam pe lângă oameni și îmi spuneam că ei nu văd lucrurile ca mine. Era adevărat. Pentru că suntem diferiți, gândim diferit, avem experiențe de viață diferite și mergem pe drumuri diferite. Chiar dacă avem același Dumnezeu, chiar dacă suntem prieteni.

Nu puteam să înțeleg cum Dumnezeu îmi poate vorbi mie în legătură cu ceva, cum mă poate învăța anumite lucruri dar fără să-i implice și pe oamenii din jurul meu. Îl întrebam pe Dumnezeu: ”Ei de ce nu știu? Nu i-ai învățat?” Și nu înțelegeam de ce răspunsul Lui era nu.

Nu suntem la fel, suntem unici. Am fost creați diferiți. Suntem frați, suntem surori, pentru că îl avem pe Dumnezeu ca Tată, dar darul pe care El l-a pus în fiecare din noi este diferit. Lecțiile prin care ne poartă, șoaptele pe care ni le trimite, sunt diferite. Pentru că și experiența noastră cu El e diferită.

Îmi zicea o prietenă că ea nu știe când am eu timp să gândesc atât de mult. Eu pur și simplu treceam de la un stadiu la altul. Azi aveam o idee în minte, iar a doua zi mă întâlneam cu prietena mea și îi ziceam: ”știi, m-am gândit și am realizat că de fapt...” . Și ea se uita lung la mine:” când ai avut timp să gândești atât?”

Gândesc întruna. Când merg pe stradă vorbesc cu mine. În mintea mea sunt fel și fel de lucruri și gânduri la care reflectez. Când sunt în autobuz. La duș. Când fac curat. Când ascult muzică. Gândesc întruna. Ei bine nu și ea. Prietena mea nu se preocupă atât de mult de acest aspect. Dar ea are lecțiile ei și experiențele ei. Suntem diferite, călătorim pe drumuri diferite și avem experiențe diferite dar direcția este aceeași. Amândouă căutăm voia lui Dumnezeu.

Așa că astăzi, oricine ai fi, dacă te-ai oprit la acest articol, consideră acest mesaj pentru tine. Nu îți irosi darul, visele, talantul. Ești unic/unică! Dumnezeu are de lucru cu tine, a sădit ceva în tine, ceva ce nu este sădit în alții. Nu contează ce știi să faci sau ce nu știi, dacă te lași la dispoziția Lui El va face lucruri mari cu tine.

Și nu te mai compara cu alții, după cum ziceam, fiecare are drumul său.

Nimeni nu poate păși pe drumul tău, în locul tău, să facă ceea ce tu ești chemat să faci!

Sursă imagine: Pinterest

Despre fața ascunsă a dragostei


Întotdeauna mi-au plăcut poveștile de dragoste. Pot spune că sunt o romantică incurabilă. Am citit romane de dragoste și m-am uitat la filme. Mă uit și la societatea în care trăim astăzi, dragostea însă pare așa superficială, pentru că de fapt, îi pierdem esența. 
Dragostea pare să fie despre cât de bine ne simțim și cât de frumos e totul, despre cum nu ai ochi decât pentru ea/el și cum lumea ți se schimbă. Dragostea pare să fie despre sex, despre plăcere și pasiune, câteva lucruri împărtășite și tă-dam, avem dragoste.

Nimeni nu vorbește despre fața ascunsă a dragostei, despre ceea ce dragostea înseamnă de fapt. Ce se întâmplă atunci când ieșim de sub denumirea de ”îndrăgostiți”, ce se întâmplă atunci când timpul își pune amprenta pe voi și poate nu mai ai chef să stai toată ziua nas în nas cu ea și să o admiri sau să îi faci mofturile?

Există o față a dragostei care nu ne este prezentată în filme, în romane sau în melodii. Acea parte care e de fapt, dragostea în sine. Partea în care îngrijești de celălalt chiar și atunci când ai avea de fapt chef să petreci timp cu tine. Uneori se duc lupte. Lupte cu tine, lupte cu partenerul/partenera, pentru că nici dragostea nu e perfectă. Și dragostea poartă bătălii. Uneori trebuie să fii cizelat, trebuie să treci prin câte ceva ca să poți să fii persoana potrivită.

Nu pomenește nimeni, nimic despre faptul că uneori trebuie să renunți la lucruri pentru ca să poți cânta pe același portativ cu cel de lângă tine. Despre cum câteodată sunt nori și soarele se ascunde. Nu zice nimeni ce să faci atunci când izbucnește războiul, când sunt tunete și fulgere. Dar e ok, dragostea adevărată își găsește drumul și armonia. 

Despre fața ascunsă a dragostei nu zice nimeni nimic, pentru că dragostea superficială e mai frumoasă, sună mai pompos. Adevărul e că în dragoste investești, te dăruiești pe de-antregul iar asta înseamnă că din când în când renunți la tine și slujești.

Dragostea slujește; 
Dragostea așteaptă; 
Dragostea rabdă; 
Dragostea dăinuiește. 

Nu e despre sex, nu e despre cât de bine te simți, ci e despre cum doi oameni devin intimi, două suflete dansează împreună și se înțeleg din priviri. Doi străini, devin un întreg și au senzația că se cunosc de o viață întreagă și au fost meniți să fie uniți pentru vecie.

Dragostea nu rănește; 
Dragostea nu dă jumătăți de măsură;
 Dragostea respectă; 
Dragostea își ia angajament.

Sursă imagine: Pinterest

Oriunde ești tu, sunt și Eu

Ascultă, îți șoptește vântul. 
Ia o pauză. Așează-te la umbra unui copac și oferă-ți liniștea de care ai nevoie. Lumea e asurzitoare, zgomotul e imens, dar tu, trage o gură mare de aer și pune-te jos. Iarba e moale și cerul îți aude sunetul mut. 
Nu te speria, nu ai ce să pierzi. Astăzi, te poți ierta. Știu că ești căzut și obosit. Știu că ți s-au deschis din nou rănile iar groaza ți-a umplut sufletul, dar nimic nu e pierdut. 

Amintește-ți că ești doar un om, un suflet. Poți să cazi. E în regulă să eșuezi din când în când, să-ți fie frică, să ai lacrimi, să nu fii perfect. Câteodată te-ai rănit singur. Câteodată ți-ai văzut doar eșecurile. Dar, e timpul să te aduni și să te ierți. E timpul să vezi dincolo de cicatricile ce ți-au brăzdat chipul. Ești un om atât de frumos. 

Inima ta are așa multă iubire și sufletul tău e gata să ofere o îmbrățișare celui în nevoie. Când vezi oameni căzuți vrei să le dai din aripile tale și când luminile altora se sting tu mergi și le dai din candela ta aprinsă. 
Ai o licărire în ochi, un dor de cer în suflet și o speranță în inimă. 

Deschide ochii, suflete, Dumnezeu te strigă, e nevoie de tine în lume. 

Nu, nu ești prea naiv iar inima-ți obosită nu bate degeaba. Rănile te-au făcut frumos iar acum e timpul să te lași la umbra unui copac, în brațele calde ale Tatălui. El are să îți spună ceva: te-am auzit și te iubesc. Nu sunt deloc departe, sunt chiar aici lângă tine. Îți amintești vântul de ieri? Eram acolo. Și pasărea de dimineață. Îți amintești raza de soare și steaua din noapte? Eram acolo.

Îți amintești greierul? Îți amintești furtuna? Îți amintești?
Eram acolo. Oriunde ești tu sunt și Eu, pentru că sunt Tatăl tău. Nu te părăsesc niciodată. 

Sursă imagine: Pinterest

Câteva foi de A4 și o inimă călduroasă

Nu vei ști niciodată ce ai făcut pentru cel de lângă tine, ce fel de urmă ai lăsat, în ce mod ți-ai pus amprenta. Uneori poți lumina, poți lua o bucățică din soare și o poți pune în sufletul cuiva. Alteori poți răni o inimă plăpândă.

Astăzi am să îți povestesc despre o profesoară de religie. Acum câțiva ani în urmă, pe când eram încă la liceu, a trebuit să merg să mă întâlnesc cu  profesoara de religie. Înainte să plec, a scos niște foi A4 și mi le-a întins. Îmi cunoștea familia. Mi-a zâmbit duios și mi-a spus: uite, ceva pentru mătușa ta.
Am luat foile, am mulțumit și am plecat.
Eu sunt o fire curioasă. Mi-au plăcut din totdeauna lucrurile, orice fel de lucruri. Pe acele foi, era scris cu culori diferite. Mi-a plăcut asta. Am răsfoit foile, însă nu păreau să îmi trebuiască. Același lucru l-a gândit și mătușa, când am ajuns acasă, mi-a zis să le țin eu.

Am luat foile și le-am păstrat. Nu m-am gândit niciodată că mi-ar folosi la ceva. Câțiva ani mai târziu, pe când eram la facultate, într-o stare sufletească nu chiar bună, am dat peste acele foi iar un mesaj mi-a atras atenția.


Nu știu cât sens are acest mesaj pentru tine, dar pentru mine, atunci, a fost exact ce aveam nevoie. A fost un răspuns la o rugăciune. După ce am citit mesajul mi-am adus aminte de acea femeie, de zâmbetul și căldura cu care mi-a dăruit acele foi, și cum atunci nimeni nu a vrut să le ia. Apoi m-am gândit că ea nu va ști niciodată ce gest frumos a făcut și cât de mult a însemnat pentru mine, dar știi ceva? Dumnezeu știe.

Așa că astăzi, aș vrea să îți las acest gând. Ai grijă de ceea ce faci, nu știi niciodată în ce fel ai putea să luminezi inima cuiva.

Poză proprie, click pe ea pentru a se vedea mai mare.

Dumnezeu scrie povești de dragoste

Am citit astăzi comentariul unei persoane care zicea ceva de acest gen: ”nu înțeleg de ce oamenii zic că Dumnezeu i-a adus împreună și după un an se despart”.

Nu știu dacă există suflete pereche, dar știu că Dumnezeu scrie povești de dragoste pentru cei care doresc asta, pentru cei care îl implică în viața lor pe Dumnezeu. 

Când Dumnezeu îți scrie povestea de dragoste urmează niște pași: 

1. Dumnezeu începe cu tine. Te modelează, te prelucrează. Te trece uneori prin probe și te ajută să devii persoana potrivită. Dumnezeu investește în tine. 

2. Dumnezeu are grijă ca tu să întâlnești persoana potrivită. Cred că ai observat și tu că există unii oameni cu care poți crea o legătură ușor, sunt acei oameni care par să meargă în aceeași direcție cu tine. Și totuși, nu toți sunt ceea ce tu ai nevoie.  Dacă rămâi ancorat în El, Dumnezeu te va conduce către omul de care ai nevoie. 

3. Împletește funia în trei. Nu veți fi niciodată suficienți atâta timp cât sunteți doar voi doi. Dumnezeu trebuie să fie în centrul armoniei voastre. El, Cel care v-a unit trebuie să rămână în voi. 

Persoana iubită este ca și o floare. Dumnezeu ți-o scoate în cale, îți dă uneltele necesare și îți șoptește: ți-am dăruit-o, acum ai grijă de ea. Voi fi aici cu tine, pas cu pas. Dacă nu știi ceva, mă întrebi. Dar, de tine depinde ce faci mai departe. Dumnezeu nu este responsabil pentru tine, dacă tu nu te mai ocupi de floare, dacă nu o mai îngrijești sau dacă ți-e greu să îi torni apă. Dumnezeu nu mai răspunde pentru tine, dacă El te întreabă: ai nevoie de ajutor? Și tu spui, nu. 

Nu-l mai învinui pe Dumnezeu pentru relația ta eșuată. Și nu mai zice, pentru ce Doamne ne-ai unit și acum ne-ai despărțit, căci Dumnezeu rămâne fidel poveștii de dragoste pe care a scris-o și funiei în trei pe care a împletit-o, noi suntem cei schimbători, cei care pleacă și renunță.

Sursă imagine: Pinterest

Despre de ce ”m-am legat la cap”


După ce m-am căsătorit oamenii au început să mă compătimească. Unii oameni nu știau nimic despre mine, dar imediat ce auzeau că sunt căsătorită începeau: ești prea tânără, păcat, te-ai grăbit, crezi că va dura?
Zilele trecute am avut parte din nou de această discuție, discuția despre de ce să te legi la cap, pentru că așa i se spune. Discuția despre cum dragostea trece și despre distracție.

Nu obișnuiesc să îmi explic viața și deciziile pe care le iau, dar am să spun astăzi ceva despre cum m-am legat eu la cap și de ce-aș mai face-o din nou. 

M-am îndrăgostit. Acum șase ani în urmă. Au fost niște zile minunate, poate chiar cele mai frumoase zile din viața mea. Lumea a prins culoare iar eu am prins aripi. În acele zile mi-am găsit cel mai bun prieten, un suflet rătăcit ce semăna perfect cu al meu. Mi-am găsit omul care să mă înțeleagă și să mă iubească din toată inima așa cum sunt. 
Am căzut de multe ori, el a fost acolo să mă ridice. Nu m-a judecat. M-a îndrumat atunci când am avut nevoie. M-a  prins de mâna ori de câte ori a trebuit și m-a luat în brațe atunci când lumea mi se spărgea în bucăți. Și timpul a trecut, au trecut fluturșii dar în schimb au crescut dragostea, prietenia, respectul. 
E omul pe care mă pot baza, un dar primit de la Dumnezeu. Împreună facem tot ce putem să fim niște ajutoare potrivite unul pentru celălalt, să ne bucurăm, să ne iubim, să ne ridicăm. 
Când îmi întind capul pe pernă e lângă mine, mă privește cu blândețe și iubire, mă face să mă simt apreciată și dorită chiar și atunci când nu o merit. 
După șase ani, încă zâmbesc când îl văd, încă îmi vine să stau mereu în preajma lui și dacă nu suntem împreună e prezent în gândurile mele și mi se face dor. 

Dragostea nu dispare după 3 ani, așa după cum se aude, dragostea adevărată crește. Dragostea trece obstacole și îți dă zâmbetul pe buze. Dragostea te face bogat. 

Deci, da, sunt tânără. Dar nu aș schimba dragostea pentru distracție, pentru ieșiri pe nu știu unde sau pentru alți bărbați. De fapt, sinceră să fiu nici nu știu la ce se referă lumea când mă compătimește așa tare. Eu sunt fericită în relația mea, ei să zică ce vor. Dacă aș avea ocazia să ”mă leg la cap” din nou, aș mai face-o. 

Cât despre ”crezi că va dura?”. Nu știu cât va dura. Știu că nimic nu e 100% în lumea asta, dar știu că siguranța supremă e Dumnezeu iar relația noastră îl are la bază pe El, așa că cu ajutorul Lui va dura exact cât va trebui, adică până la moarte. Iar dacă nu, nu am să regret. Momentele frumoase nu se regretă niciodată, ele se păstrează în suflet pentru totdeauna. 

Așa că da, sunt legată la cap și fericită, v-aș invita și pe voi.;)

Sursă imagine: Pinterest

Inimile se nasc din durere


Oamenii spun că scriu cu durere și despre durere. Unii zic că sunt prea prinsă acolo iar alții tac. Dar am să îți zic astăzi ceva, ceva ce unii oameni uită. Durerea atinge inimi, pentru că inimile se nasc din durere. 

Poate nu știai, poate nu ai vrut să observi asta niciodată dar orice om duce în spate o poveste. Prea puține povești sunt fără cicatrici, fără inimi ciobite, fără suflete zdrențuite. Știi de ce? Pentru că esența omului e sufletul. Și știi de ce sufletul suferă? Pentru că iubește.

Ieri m-am uitat la Cenușăreasa. M-a întrebat cineva: dacă ar trebui să o descrii pe Cenușăreasă într-un singur cuvânt ce ai alege?
Răspunsul a fost simplu: dragoste.
Ea era ca o slujnică. În fiecare zi avea de făcut câte ceva, dar o făcea cu bucurie, cu bunătate, cu pace. Emana frumusețe. Și suferea în inima ei.

Asta nu înțelegem noi. Că de la suferință pornește totul, pentru că dragostea adevărată nu poate face rău, așa că uneori se sacrifică. La fel cum Dumnezeu și-a trimis Fiul la moarte pentru noi.

Tu vrei acum, tu vrei să ți se facă pe plac, dar te-ai gândit vreodată cu ce cost? Pentru ce preț?

Da, scriu despre durere. Pentru că fiecare om are o poveste scrisă cu durere. Pentru că durerea e atât de prezentă în viața noastră de zi cu zi încât ne macină sufletele.

Prea puține povești sunt fără cicatrici și nu suntem noi în măsură să cunoașteam poveștile fiecărui om, dar Dumnezeu poate. El ascultă poveștile cu cicatrici, El vindecă rănile și are leac pentru durere.
Dacă ești astăzi împovărat, dacă nu ai pace, dacă ai inima ciobită și sufletul zdrențuit nu ezita să îl contactezi. Nici măcar nu trebuie să îl suni, îi poți vorbi direct, oriunde, e chiar lângă tine.

Și încă ceva... tu știi ce capodobere face Dumnezeu din inimi zdrobite? 

Sursă imagine: internet

Nu sunt un trup, sunt un suflet.


Mult timp m-am privit în oglindă, îmi analizam ochii și mi se părea că văd ceva dincolo de ei. Mult timp am avut senzația că e cineva acolo înăuntru și se uită la mine. Era o senzație atât de ciudată, straniu de ciudată. La un moment dat am crezut că încep să înebunesc. Întrebam alți oameni dacă li s-a întâmplat și lor, îmi răspundeau că nu.

Mult timp nu am știut, dar acum știu. Eram eu, sufletul. Nu sunt un trup, sunt un suflet. Și deseori prin fereastra ochilor privesc lumea de afară. Deseori port masca ce poartă denumirea de chip. Nu, asta nu e fața mea. Fața mea e altfel. 

Fața mea e cea care plânge atunci când în mine se îneacă vapoare și se poartă bătălii cu cei mai viteji soldați ai mei. Chipul meu, cel de lut, acela zâmbește în acele momente. Trupul meu stă în picioare, defilează prin fața mulțimii și răspunde: sunt bine, în timp ce adevărata eu, stă undeva ghemuită și varsă lacrimi amare. 
Fața mea e cea vânătă. Cea care atunci când lasă ura să pună stăpânire peste ea se urâțește. Chipul meu de lut rămâne la fel. Ba mai mult, s-a inventat machiajul. Așa poți fi frumos oricând. Dar fața mea adevărată se urățește. 
Fața mea e radiantă. Atunci când zâmbește, când iartă, când iubește, când este îmbrățișată și când i se oferă dragoste. Chipul meu de lut, rămâne la fel. Dar nu și eu. Eu mă sparg în mii de bucățele, îmi iau aripi și zbor până la cer. Și câteodată îl văd pe Dumnezeu zâmbind la mine.

Nu sunt un chip de lut, sunt mai mult de atât. E ceva dincolo de amabalaj, dincolo de trupul acesta, sunt eu, eu cea adevărată.

Mulți oameni mi-au zis de-alungul timpului că sunt frumoasă, de prea puține ori m-am simțit așa. Ei mi-au văzut ambalajul, nu pe mine.
O singură persoană mi-a spus odată că sunt frumoasă și atunci am rămas mirată și m-am bucurat. De ce? Era oarbă. Nu putea să îmi vadă amabalajul dar mi-a văzut atunci sufletul și i s-a părut că sunt frumoasă, asta m-a bucurat.

Zilele acestea nu am fost prea ok, la un moment dat mi-am văzut figura reflectată într-o oglindă și m-am uitat dincolo de ea și m-am întrebat: ce faci suflete, oare cum arăți acum? Ești cumva negru?!

Om iubit, oprește-te. Nu îți mai analiza ambalajul. Lasă-ți trupul și chipul de lut în pace, oprește-te un pic și întreabă-te cum arăți cu adevărat în suflet. Îți place ce vezi?

Amintește-ți întotdeauna, nu ești un trup, ești un suflet.

Sursă imagine: Pinterest
Related Posts Plugin for Blogger...