Aș numi-o fericire

Sursă imagine: radiociresarii.ro

Cunoști atingerea caldă a unei nopți de primăvară, în care aerul e potrivit, nici călduț nici rece...
Știi sunetul acela înăbușitor pe care îl scot greierii și apusul de soare pe care l-ai privit de atâtea ori dar căruia nu i-ai acordat atenția cuvenită?

Mirosul familiar al vântului rece, așa zisul miros de iarnă...Aerul rece ce îți pătrunde în nări și te trimite cu gândul către zări străine, zări albastre.
Zâmbetul străinului de pe stradă și cățelul ce dă din coadă fericit mereu când te vede. 

Știi acea dungă a orizontului, dunga albastră ce poartă o mulțime de secrete și le duce către abisuri?

Aș numi-o fericire. 

Mirosul de ciocolată caldă și de mandarine, focul mocnind în sobă și frigul de afară. 
Cunoști tu taina cerului? 
Nici eu. 
Și totuși, cerul în toată splendoarea lui ne transmite de multe ori atâtea lucruri neînțelese de noi. 
Dacă...ce ar fi dacă le-am putea descifra măcar odată?

Stelele întinse, mândre și argintii, naivitatea și bucuria unui copil, doi îndrăgostiți în parc ținându-se de mână de parcă aceasta ar fi ultima zi în care ar putea să mai aibă această șansă.

Aș numi-o fericire.

Cunoști sunetul delicat al speranței și ai înțeles tu vreodată ce înseamnă sunetul dragostei?
Îmbrățișări gratuite, căldura pe care o ai atunci când brațele cuiva sunt peste tot asupra ta și nu mai ai aer, de fericire. 

Aș numi-o simplu, viață.

Dacă ai avut un motiv pentru care să zâmbești astăzi, dacă ochii tăi au avut sclipiri și scântei, dacă inima ți-a bătut un pic mai tare ca de obicei iar cerul a fost senin, ar trebui s-o numești fericire. 
Dacă cineva ți-a oferit o îmbrățișare iar animăluțul tău de companie a făcut vreun gest atunci când te-a văzut și s-a uitat la tine cu ochii aceia plini de speranță și bucurie ar trebui s-o numești fericire.
Dacă ai avut ce pune pe masă, un pat cald și un loc deasupra capului, dacă sănătatea ți-a permis să te simți bine ar trebui s-o numești fericire. 

Așa că spune-mi, ai fost tu fericit astăzi?

Viața ne frânge aripile

Sursă imagine: www.deviantart.com

Există momente în viață în care simți cum te cuprinde oboseala, simți cum se adună toate iar picioarele îți amorțesc și nu mai poți merge. Sunt acele momente în care nu contează în ce direcție privești sau în ce fel vezi lucrurile, pentru că orice ai face ești conștient de faptul că nu există un mai bine, că nu există acea fericire supremă la care ai tot sperat.

Venim pe această lume plini de speranță, poate înconjurați de zâmbete și de prezența celor dragi (asta într-un caz fericit, desigur) și copii fiind vedem viața ca pe o paletă de culori, una mai frumoasă decât alta.
Suntem hazlii, naivi și fericiți. Ni se pare că tot ce este în jur merită explorat și are o frumusețe aparte dar cu timpul viața ne frânge aripile. 

Pe drumul nostru ceva se întâmplă. O briza ușoară începe încet să ne mănânce câte un pic din speranță și din naivitate.
Nu știam cândva ce se întâmplă cu oamenii mari, de ce devin atât de reci, de ce uită să fie copii, de ce nu iubesc, dar acum știu.

Rănile sunt prea multe și prea adânci. Sufletul doare prea tare iar noi ne băgăm într-o carapace doar a noastră. Ne protejăm așa cum știm mai bine, rănindu-i pe alții.

Suntem ca aricii. Ne strângem, ne facem ghem și ne blocăm acolo iar ca nouă să ne fie bine este nevoie ca altcineva să primească țepii noștri.

Dansăm în același Univers, străbatem aceleași drumuri zi de zi și suntem făcuți după același Chip dar ne rănim mai mult ca niciodată. 

Naivitatea, bucuria și dragostea pe care le aveam cândva se risipesc iar în locul lor se instalează durerea, neajunsurile, lupta pentru supraviețuire și multe frustrări.

Există momente în viața în care toate acestea se adună și nu mai ai chef nici de oameni și nici de altceva...poate ați zis vreodată că v-ați săturat de acest Pământ, sau poate nu, dar adevărul este că de multe ori privim și ni se pare că trăim în gol.

Pământ, câte durere aduni în tine, până când?
Până când?

Egoismul nu ajută la nimic, doar rănește inimi

Sursă imagine:Kathy's Adventures - WordPress.com

Răceala ne-a cucerit sufletul, nu mai vrem să arătăm bunătate, să facem sacrificii și gesturi de iubire pentru cei din jur, ne este greu pentru că am devenit comozi.
De ce să faci ceva pentru cel de lângă tine când ție îți merge bine? Când tu ai totul, de ce ai mai arunca un ochi către cel mai prăpădit?

Suntem atât de comozi încât ne este greu să facem până și cel mai mic gest pentru un alt om, pentru un străin. Avem familia și prietenii noștri, dacă apucăm să le facem lor un bine este de ajuns. 

Răceala de afară ne-a cucerit sufletul iar noi nici măcar nu ne-am dat seama. Am petrecut atât de mult timp în propria noastră companie încât am ajuns să nu mai vrem altceva. 
Știți ceva? Egoismul nu ajută la nimic, doar rănește inimi. 

Haideți să ne amintim de sufletul nostru,  să ne amintim de faptul că până și un animal are inimă, să luăm exemplu. 

Haideți să nu mai fim răi unii cu alții, să nu ne fie greu să facem un gest frumos pentru cel de lângă noi atunci când ne stă în putință.

Haideți să ne iubim unii pe alții și să nu ne mai rănim.

Fă-ți timp pentru cei dragi și pentru cei necunoscuți, fă-ți timp să ierți, să spui o vorbă bună și să îmbrățișezi pe cineva.
Fă-ți timp pentru un om al străzii, pentru un om din autobuz și pentru oricine altcineva. Fă-ți timp!

E mai rece afară, dar am putea să aducem căldura în inima noastră și în inima altora, astăzi, cât încă mai e timp.

Își întindea aripile...

Sursă imagine: www.hercampus.com

Îmi ridic ochii spre munți...
De unde-mi va veni ajutorul?
Ajutorul îmi vine de la Domnul, care a făcut cerurile și pământul. 
Da, El nu va îngădui să ți se clatine piciorul. 
Cel ce te păzește nu va dormita.

Psalmul 121: 1-8

Se zice că ce nu te doboară te face mai puternic; se zice că soarele e mai strălucitor după ce trec norii de furtună; se zice că este nevoie să vezi și fața urâtă a lucrurilor pentru a putea înțelege frumosul. 

Nu zice nimeni ce se întâmplă în acest proces de transformare, nu zice nimeni cum e când ți se sfarmă sufletul în bucățele și îl găsești pe undeva pe jos făcut zdrențe. 
Nu prea stă nimeni să urmărească ce se întâmplă de fapt cu omida atunci când aceasta se transformă într-un fluture. Nu-i poate nimeni cântări durerea și totuși, toți observăm frumosul de după. 

E greu să fii transformat. Nu e ușor să ia cineva dalta și să te modeleze, pentru că atunci te doare iar durerea nu e pe placul nimănui. Cărui om îi place durerea? 
Nu ne place durerea, chiar deloc și totuși viața se încăpățânează să ne-o scoată în cale. Există oameni în care ne punem încrederea și ne rănesc. Există speranțe și vise ce se sting pe măsură ce dăm de bolovani. 

Am urmărit o pasăre astăzi, dădea din aripi pentru câteva minute și mi se părea mie că depune efort, dar apoi ceva minunat s-a întâmplat. Își întindea aripile și arată ca o petală pe care o poartă vântul. Avea un zbor atât de lin și îmi închipui că era de asemenea și un zbor plăcut.

E frumos gândul că după osteneală va veni o zi a odihnei, că după ce aripile ni se vor frânge noi ne vom putea lăsa purtați de Mâna lui de Tată. 

Știu că va veni o zi în care vom zbura mai lin ca păsările și vom ateriza pe un tărâm nou unde nu va mai exista suferință, doar iubirea veșnică a preaiubitului nostru Dumnezeu. 

Credeți și voi la fel?