Diana cu vanilie de Diana Sorescu

Sursă imagine: elefant.ro

Zilele acestea am tot încercat să citesc. Nu am putut. Am dat câteva cărți la o parte iar în cele din urmă m-am oprit la una și nu am fost chiar mulțumită. Ce se întâmplă? Nu mai există cărți bune? Vreau și eu o carte din aia pe care o iei, o deschizi și rămâi acolo mut. Nu îți mai trebuie nici mâncare, nici nimic, asta mi-am zis în gând.

Aveți grijă la ce vă doriți căci puteți căpăta.

Dorința mea s-a împlinit. Am putut ține azi în mână ”Diana cu vanilie”, mi-o doream de ceva timp însă nu aveam planuri să o citesc în perioada apropiată. Nu am putut însă să o pun pe raftul de cărți. Mă tot uitam la ea, știam că trebuie să o citesc.

Mi-am zis: o răsfoiesc puțin, așa în mare. Nu am putut. Am devorat-o toată în câteva ore.

Diana cu vanilie este o carte în care nu ai cum să nu te regăsești. Se vorbește despre viață, oameni, bărbați, femei, dragoste. Am rămas plăcut surprinsă când am văzut că autoarea spune chiar și despre Dumnezeu.

M-am întrebat, cum oare nu am dat eu de blogul Dianei? L-aș fi citit. Cu siguranță l-aș fi citit.

Citate: 

”În viața asta nu suntem egali. Nu trăim în aceleași condiții, nu avem aceleași conturi bancare, vise, convingeri, planuri, mașini, iubiri sau deziluzii,” 

”Doar unii oameni cunosc secretul, leacul tuturor bolilor și alinarea oricăror suferințe. Dumnezeu.”

”Căsătoria nu mai are nici o valoare iar dragostea a ajuns la fel de prețioasă ca un ibric de alamă. Astăzi nimeni nu mai luptă să repare dacă ceva nu merge, nimeni nu mai dă doi lei pe noțiunea de familie. Ne schimbăm iubitele și iubiții ca pe șosete, spunem ” te iubesc” la fel de simplu cum rostim ”shaorma” , facem din relațiile noastre subiecte publice pe facebook, totul într-o mascaradă penibilă demnă deZmeura de Aur.”

Oameni fățarnici

Oameni fără maniere, fără bun simț, fără inimă și fără vorbire curată. Ei se cred buni, cineva, dar în realitate sunt niște hiene gata să te calce în picioare și să rupă din tine.
Nu știu ce înseamnă aia bunătate, vor să calce în picioare pe cei mai mici și mai neajutorați decât ei.
Răutate, cuvinte porcoase și false le ies din gură. 

Scuzați-mă, dar nu vă mai pot suporta!
Nu am mai întâlnit oameni ca voi și nici nu mai vreau să mai întâlnesc.
M-am scârbit. 

Un om ar trebui să aibă întotdeauna la el cuvinte frumoase, simple, educație și maniere. Nu cer mult. Respect. Atât vreau.

Răutate, nervi, mândrie, înjurături și lipsă de minte nu am mai întâlnit până acum la cineva, dar se pare că era musai să văd așa ceva. Să stau pe lângă oameni care zbiară, se plâng și fac scandaluri fără motiv.
Mi-a fost dat să văd oameni care se iau de alții doar pentru că se cred mai buni.
Stați liniștiți, oricine poate avea avere, dar nu oricine poate fi ca voi. Voi care sunteți plini de batjocoră la adresa altora, care vă credeți mai presus de toți, stați liniștiți, că nu lucrurile astea contează aici, poate într-o zi veți învăța și voi.

M-am săturat de oameni fățarnici. Pe din față te ridică în slăvi și pe din spate te bârfesc și vorbesc împotriva ta. 
M-am săturat de oameni netrebnici. Mereu puși pe ceartă, mereu să strice, mereu să fie cum vor ei, mereu cu fițe, mereu ceva.

Scuzați-mă că vă zic: nu sunteți voi buricul pământului. Mai trăiesc și alții  pe lângă voi, mai au nevoie și alții de pâine, de liberă exprimare, de liniște și de bani.  Scuzați-mă că îndrăznesc să vă deranjez și vă spun:  nu sunteți în junglă, nu! Sunteți în civilazație, reveniți-vă!

Nu sunt dispusă să vă mai suport moravurile.
Eu nesimțirea și grosolănia nu le pot suporta.

Dumnezeu știe

Sursă imagine: www.trilulilu.ro

Când te pătrunde amarul și sufletește și trupește, când nu te poți ridica din pat pentru că trupul îți este amorțit dar și sufletul îți este îngenunchiat, Dumnezeu știe.
Când strigi atât de tare și ai impresia că nimeni nu aude urletul tău, Dumnezeu știe.

Omul este o ființă fragilă. Omul vrea să fie înțeles, iubit și respectat. Omul vrea sănătate, căldură și pace. Însă de multe ori, de prea multe ori, omul nu primește ce vrea și devine un răzvrătit.
Ascunde totul în interior de teamă că îl vor citi alții și îi vor provoca și mai multă durere. Uneori din teamă ascunde chiar și dragostea.
Omul fuge, aleargă mereu în căutarea fericirii și a libertății. Astăzi se strigă în gura mare că există libertate dar în ascuns omul este un captiv. Captiv al inimii sale, captiv al răutăților și al gândurilor ce îl sufocă în fiecare zi câte puțin.

Omul este rănit. Rănit mereu, de alți oameni, de viață sau chiar de el. Bătut de soartă, plin de răni trupești și sufletești. Omul este o ființă plăpândă lovită de prea multe ori, dar Dumnezeu știe. Acel ce l-a făcut pe om cunoaște totul și vrea să lege rănile, să intre în inima omului, să facă din el o ființă plină de lumină și nu de ocară.

Câți îl lasă la cârmă?

Dumnezeu știe. Știe totul iar eu cred că El pregătește o ieșire pentru toate!

Într-o zi va fi mai bine, poate nu aici, pe pământul acesta plin de suferințe dar cu siguranță în cer, alături de Dumnezeu.

Vreau să fiu fericită

Nu mă dau bătută, doar schimb drumul. Am înțeles că e  mai bine așa. Am vrut să iert și am iertat, am vrut să continui însă asta nu s-a mai putut. Nu mai simt nimic acum, nici dezamăgire nici tristețe, au plecat toate iar în locul lor a rămas un gol imens. Poate așa trebuie să fie.
Nu mai vreau să țin de rănile mele. 
Am înțeles că durerea și consumarea nu fac decât rău așa că le las în pace.

Vreau să fiu fericită.
Vreau să iubesc din toată inimă pe oricine, dar părți din mine nu mai vreau să le dăruiesc oricui.
Vreau să am pace. Nu vreau să fiu supărată, dezamăgită. Las în urmă răul.

Uneori, Dumnezeu îți e de ajuns. Uneori trebuie să schimbi drumul, să pleci de unde nu ești dorit.
Doare la început, dar e mai bine mai târziu.

Vreau să fiu fericită.
Să dansez în ploaie și să mă bucur de momentele din viața mea. Nu mai las pe nimeni să mi le strice. 
Oamenii sunt daruri de la Dumnezeu pentru noi, dar sunt lăsați doar pentru o vreme.

A venit vremea ca drumul nostru să se separe. 
Asta simt.


Oamenii rănesc iar rănile lor dor.

În mersul meu prin viața aceasta, fără să vreau, am rănit oameni și de obicei nu au fost orice fel de oameni, au fost oameni la care am ținut. Dar, acum aș vrea să le spun, să stea liniștiți, în caz că au vrut să se răzbune sau ceva, că am primit înapoi în zecit.
Mi s-a urat odată să am parte de răul înzecit al persoanei în cauză. Ce să zic? Dacă Dumnezeu vrea să îmi dea mai mult rău decât am avut deja, să îmi dea.

Nu mă mai miră oamenii dar durerea încă nu am învățat să o stăpânesc. Nu am crezut vreodată că mă voi împovăra cu oameni care nu au suflet și fac lucruri rele intenționat. Dar nu-i nimic, așa învăț. Învăț să selectez binele de rău.
Am rănit și eu. Dar, niciodată, nu am făcut-o cu intenție și întotdeana am regretat. Am regretat atât de mult încât am avut durere în suflet pentru orice cuvânt rău spus.

Ce nu am putut înțelege însă este de ce unii oameni se dau pe lângă tine, te caută de parcă ar vrea să știe ceva de tine când de fapt nici măcar nu-i interesează.
Sunt sătulă de reproșuri. Sătulă de explicații și de abandonări.
Am învățat că îți ajunge un prieten și atât. Nu trebuie să spui viața ta la nimeni căci până la urmă la câte persoane dintre cele la care le-o spui le pasă cu adevărat? 
Cel mai rău este că pe unii îi credeai prieteni și aveai așteptări de la ei.

Oamenii din ziua de azi sunt atât de comozi. Așteaptă scuze dar ei nu oferă. Reproșează dar lor nu le place să li se reproșeze.
Am sufletul rănit din nou...și mă gândesc de câte ori am avut sufletul rănit doar pentru că am supărat fără să vreau pe cineva, apoi mă întreb câți dintre cei care m-au rănit pe mine au avut vreodată păreri de rău așa încât să-i doară sufletul pentru ce mi-au făcut?
Răspunsul cred că e 1, 2...pentru că daca ar fi făcut-o și alții ar fi fost aici acum și nu aș mai scrie despre ei.
Am pierdut oameni toată viața mea, prin împrejurări, circumstanțe și întotdeauna a durut, dar cel mai dureros este atunci când trebuie să renunți și tu la ei...să încetezi să mai tragi de ei să le dai drumul.

Încerc să învăț să nu mai las oamenii să mă rănească.

Legăminte de Ally Condie


Uneori ni se pare că suntem limitați, că nu putem avea chiar orice ne dorim, însă de cele mai multe ori gândim așa pentru că nu realizăm cât de binecuvântați suntem, Aveam o prea mare libertate și ne permitem să ne plictisim. Poate ne-am schimba modul de gândire dacă am afla despre Cassia, personajul principal din Legăminte.

Legăminte ne prezintă o altă viață în care totul este controlat. Poate ne-ar fi greu să ne obișnuim cu o oră de culcare, un program pentru ora mesei dar și pentru conținutul mesei, privarea de a merge la restaurant oricând dorești. Să fii în permanență să supravegheat, să nu ai voie să îți alegi singur persoana care va sta cu ti ne o viață întreagă, să nu ai acces nici măcar la muzica sau poeziile pe care le dorești poate o fi un mare dezastru pentru noi, dar nu și pentru Cassia și celelalte personaje din Legăminte. Ei au trăit mereu așa, bine nu chiar mereu, exista o vreme când lucrurile erau atfel dar nu erau văzute cu ochi buni.

Am  zis că nu mi-a plăcut atât de mult cartea, dar acum că scriu despre ea, mesajul transmis de autoare mi se pare atât de puternic încât îmi poate schimba părerea.
Citiți-o! Citiți-o pentru a vedea cât de prețioasă este libertatea de care uneori uităm că există. Cât de prețioasă este viața noastră când nu ne-o conduce nimeni.

Citate:

”Cum am putea aprecia pe deplin ceva dacă suntem copleșiți de prea multe lucruri?”

”Cel mai mult urăsc oficialitățile când fac asta: când se poartă de parcă au văzut deja totul, de parcă mă cunosc deja.”

”Așa-mi dau seama că sunt vise. Căci lucrurile simple, obișnuite și cotidiene sunt tocmai cele pe care nu le puteam avea niciodată.”

Undeva se termină...

Sursă imagine: www.picturequotes.com

Nu pot să mă opresc dar nici să continui nu pot. Am sufletul amorțit și simt că unele lucruri trebuie să se termine, le-a venit timpul. Nu am crezut că va fi așa, am sperat că vor dura veșnic dar am uitat că nici măcar trupul nu durează veșnic.
Le dau drumul. Le las. Să își vadă de cărarea lor la fel cum eu îmi văd de a mea.
Am învățat că este mai bine să pleci din viața cuiva decât să continui să rănești acea persoană și să rămâi.
Am învățat că totul se poate destrama...

Aș fi vrut să văd  doar flori și soare, să nu dau de oameni răi, care nu au bun simț, respect și iubire. Aș fi vrut să nu dau de oameni fățarnici și de oameni care nu știu să renunțe atunci când este cazul, preferă doar să îți încarce viața.
Unii pur și simplu nu știu că tu ai poveri, dureri și propriile tale povești, nu știu și nu vor să înțeleagă că ei nu sunt universul tău, că viața ta e compusă din atât de multe altele și te chinuie.
Unii nu vor să înțeleagă că uneori nu îți poți împărți timpul indiferent de cât de mult ți-ai dori tu asta, pentru că timpul te pierde pe tine câteodată.

În alergarea plină de trudă din această lume, uneori e bine să iei o pauză. Să o iei de la capăt. Să nu te mai împovărezi cu orice om.
Nu!
Viața mea, e viața mea. Dacă aș fi învățat mai devreme să selectez, să renunț, să înțeleg când locul mi se termină undeva și să nu mai acord atenție tuturor celor care nu merită poate nu aș mai fi suferit atât.

Ah...și încă ceva. Să ierți, să ierți, să ierți și să dai drumul lucrurilor, oamenilor atunci când e timpul...
Nimic nu e pentru totdeauna.
Prieteniile, iubirile, până și părinții, undeva se rup legăturile. Undeva se termină.
Ideal ar fi să realizezi că ești singur. Singur ai fost mereu. Singur vei fi.
Lumea e zgomotoasă, o auzi zilnic și ai impresia că ești înconjurat de atât de multe persoane, când de fapt doar Dumnezeu e cu tine.