Despre avort...

Sursă imagine: www.cugetliber.ro

În zilele trecute am vrut să scriu despre avort, dar apoi m-am gândit că părerea mea, gândurile mele expuse pe un blog simplu nu ar schimba părerea altora, și totuși am să scriu.

Nu pot scrie despre avort într-un mod obiectiv, nu am cum să fac asta, despre avort pot scrie doar într-un mod subiectiv.

Nu sunt de acord cu avortul, de ce? Pentru simplul fapt că avortul constituie o crimă, avortul înseamnă uciderea unui om, o fi el mic, o fi el fără grai, dar nu este nici fără suflet și nici fără drepturi. Da, avortul este doar o crimă, o mică și neînsemnată crimă, așa-i?

Nu vreau să condamn pe nimeni, dar dacă nu avem dreptul să condamnăm de ce ni se pare că am avea dreptul să ne scuzăm atunci când luăm viața unui copil inocent? A fost violată, nu a știut nimeni ce simte ea, sau cum e să fii în pielea ei, a avut o viață grea, a fost etc. dar oare copilul cum a fost? Nu avem dreptul să judecăm dar avem oare dreptul să luăm viața?

Un copil este un suflet, o ființă vie, o suflare, și da, poate că uneori nu ni-l dorim, poate că uneori sunt situații critice, dar totuși nu are și el dreptul să spună ceva? Nu are și el dreptul să vadă un răsărit de soare, să trăiască?

Nu judec femeile care avortează, nu vreau să fac asta, ele știu ce au în suflet, ele și Dumnezeu, dar mă gândesc la copii, la acei copii care ar fi putut să aibă o șansă de viață și nu au avut-o. Noi, oamenii de multe ori avem impresia că copiii sunt proprietatea noastră, că oamenii pe care îi avem, în general, sunt cumva deținuți de noi, dar ne înșelăm. Noi nu deținem nimic aici. 

Citisem într-un articol scris de cineva o afirmație de genul ” că până la urmă noi avem dreptul să le dăm sau nu viața”. Chiar așa să fie? Noi dăm viața sau Dumnezeu o dă?

Am auzit și persoane care au considerat avortul ca fiind ”moral”. O crimă nu devine morală doar pentru că îi putem atribui anumite scuze. Dacă o persoană omoară pe cineva chiar și pentru propria sa protecție acest act nu devine moral, corect, nu, indiferent de scop, efectul e tot același, tot cu o persoană moartă ne alegem.

Așadar, pot spune că avortul nu e nici moral și nici nu e dreptul nostru. Nu noi dăm viața, Dumnezeu o dă, și dacă nu avem dreptul să judecăm viața altora cum putem spune că avem dreptul să luăm viața unui copil?

P.S. Te iubesc de Cecelia Ahern

Sursă imagine: www.elefant.ro

P.S. Te iubesc este un roman plin de sentimente care dau năvală și te ating la inimă. Acest roman te face să te gândește la persoanele dragi pe care le ai, te face să îți dorești să le îmbrățișezi și să le iubești mai mult, te face să realizezi cât de mult contează să ai oamenii pe care îi iubești lângă tine.

P.S. Te iubesc m-a făcut să mă gândesc la moarte și la ce înseamnă ea pentru cei ce rămân pe pământ și suferă. Este greu să treci peste, este greu să te trezești dimineața și să vezi patul de lângă tin gol când altă dată era plin de suflarea cuiva.

Eu nu am trecut prin moartea cuiva care să însemne atât de mult pentru mine, dar nici nu aș vrea acest lucru, nici nu i l-aș dori nimănui. Nu e nevoie să citesc o carte sau să vorbesc cu cineva care a trecut prin așa ceva ca să îmi dau seama că este nespus de greu și că cuvintele probabil nu spun nimic.

Revenind la P.S. Te iubesc, nu pot spune că este un roman ”uau” pentru că pe alocurea apare monotonia și plictiseala. Ne putem obișnui la un moment dat cu Holly care pare să sufere mereu și nu își găsește locul în casa goala, aproape că pare enervantă suferința ei, iar lucrurile care se petrec pe lângă ea se învârt în jurul familiei ei și a lui Daniel. Scrisorile totuși sunt ceva inedit, ceva ce mi-a plăcut. M-am gândit cât de greu trebuie să îi fie cuiva să scrie astfel de scrisori pentru persoana iubită știind că el nu va mai fi...

Citate:

”Nimeni nu înțelegea că machiajul, aerul curat sau cumpărăturile nu-i puteau umple golul din inimă.”

”Și nimeni nu le-a spus că nu mai aveau decât puțină vreme la dispoziție.”

”Nu părea niciodată cu adevărat fericită, părea doar să-și petreacă timpul așteptând altceva”

”Și adu-ți aminte, Dumnezeu te călăuzește și îți arată ce ai de făcut” 

Notă: 3,5/5

Dragă Dumnezeu,


Destinatar: Tatăl din ceruri
Adresă: Se găsește în inima tuturor celor ce L-au primit


Dragă Dumnezeu,

Am în față o pagină goală, o minte fără cuvinte și o inimă plină de neînțelesuri peste care aș vrea să te uiți. Mi-ar plăcea să intri în profunzime în tot ceea ce însemn eu, viața mea și să mă structurezi, să mai tai pe ici pe colo ce nu e bun, frazele care nu își au rost, virgulele ce nu își găsesc locul, pentru că simt că m-am pierdut. Nu m-am pierdut de mine ci de Tine...și tare mult aș vrea să te regăsesc, sau mai bine decâ atât să mă regăsești Tu pe mine, căci până la urmă de la Tine a început totul.

Dragă Dumnezeu,

Dacă gura mea nu știe să îți spună cuvintele pe care inima încearcă cu atâta patimă să le aducă la suprafață te rog citește-le Tu cumva, o poți face nu-i așa? Am auzit că poți face orice, așa că îndrăznesc să cred că dintre toți Tu mă poți asculta și înțelege chiar și atunci când eu nu pot. Ce mai aștepti Doamne? Nu vezi oare ceața din ochii mei și neputința mea? Nu vezi oare groapa în care sunt? Spune-mi, ce mai am de învățat, ce mai am de schimbat, încotro să conduc?

Dragă Dumnezeu,

Azi am avut parte de soare dar Tu mai bine ca oricine cunoști norii din viața mea așa că te rog să te apropii de ei și nu să îi muți ci să îi cuprinzi în palma Ta, să îi distrugi, știu că Tu poți să o faci, așa că îndrăznesc să ți-o cer.

Dragă Dumnezeu,

Aud un cântec trist sau doar așa îl intepretez eu, dar ceea ce contează cu adevărat nu e ce aud, ci ce aș vrea...aș vrea libertate, iar Tu mi-o poți oferi. Îți amintești ce ți-am spus azi într-un mod indirect? Cuvintele erau pentru Tine, așteptam un răspuns.
Aș vrea credință, credință care să mute munții și înțelepciune. Simt că mă pierd printre oameni, printre capricii, printre egou-ri și alegeri, vrei să mă găsești?

Dragă Dumnezeu,

Vreau un viitor senin, dar Tu îmi cunoști toate sclipirile din inimă, toate viziunile și toate zâmbetele. Tu mă știi deja atât de bine, ce ți-aș putea spune mai mult decât tot ce îți arată inima mea?

Dragă Dumnezeu,

Oferă-mi iertare și îndrumare, schimbare și modelare, căci la final pentru mine asta e tot ce contează. 

Și...încă ceva, dragă Dumnezeu, ai grijă de cei pe care îi iubesc, cei pe care i-ai lăsat în viața mea, ajută-mă să îi prețuiesc și să le fiu alături, ajută-mă și învață-mă să fiu o binecuvântare și nu altceva, o mângăiere și o bucurie pentru ei. Ajută-mă să învăț ce e dragostea, pregătește-mă pentru ce am ales...

Sanctus de Simon Toyne

Sursă imagine: internet

Sanctus este un roman care m-a făcut să îmi doresc să trec prin paginile sale cât mai repede pentru a ajunge imediat la final, nu pentru că cartea s-ar dovedi a fi plictisitoare ci pentru că curiozitatea de a face cât mai multe descoperiri m-a mânat iute ca vântul către așteptatul și confuzul final.
Recunosc, lipsa de timp, oboseala și altele m-au împiedicat să termin această carte mai repede, dar acum că am ajuns la ultima pagină o întrebare mi s-a invit pe buze: Există cumva o parte a doua?

Pe scurt, romanul face referire la un ordin de călugări ce ascund un mare secret, dar lucrurile sunt de o așa natură încât la începutul romanului te trezești citind mai multe povești de viață ale unor persoane diferite care într-un final ajung să joace pe aceeași scenă, având însă roluri diferite.
Cartea mi-a trezit o curiozitate aparte iar finalul a fost neașteptat, să vă dezvălui secretul? Nu, nu, e mai bine să citiți chiar voi.

Sanctus este un roman ce oferă o oază de relaxare, de liniște și de scăpare din această lume cotidiană în care trăim zilnic.

Citate:

”Și acum stătea, îngenunchiat, atât de sus pe cât se putea ajunge, în vârful celui mai sfânt dintre munți...simțindu-se mai departe de El ca oricând.”

”Și ele sunt ca noi; când nu se simt bine, se duc acasă și se ghemuiesc într-un colț până le trece.”

”El tăcu; temându-se să formuleze în cuvinte gândurile și sentimentele din inimă.” 

”Nu veni în camera asta să-mi împărtășești impresiile și bănuielile tale. Când vii aici, îmi prezinți adevărul și nimic mai mult.”

”Minciunile sunt ca buruienile. Poți să le smulgi din pământ, să le otrăvești rădăcinile, să le arzi până nu mai rămâne decât cenușa din ele - găsesc întotdeauna o cale de a se întoarce.”

”Nu poți clădi cea mai mare religie din lume pe baza unui simplu zvon.”

”Începi să cauți răspunsuri. Dacă nu le găsești în realitatea imediată, le cauți în altă parte.” 

Notă: 4,5/5

P.S. M-am informat și se pare că există de fapt o trilogie :D ieei.

Nu mai vreau și nu mai pot


Nu mai vreau și nu mai pot să spun da atunci când toată ființa mea are pe șoapte doar NU.
Nu mai vreau și nu mai pot să las ideile tuturor să se bage peste ideile mele atunci când este vorba de propria mea persoană, sunt un om, simt, trăiesc și gândesc, nu sunt obiect care are nevoie de caracteristici, idei și decorațiuni din partea altora.
Nu mai vreau și nu mai pot să accept credințe pe care nu le am sau în care am încetat de mult să mai cred, dacă am crezut vreodată. Eu am credința mea, voi o aveți pe a voastră, ne putem înțelege?
Nu vreau și nu pot să accept în viața mea oameni care se văd mai superiori față de mine din cauza vârstei sau din cauza impresiei lor că merită nu știu ce respect. Respectul se câștigă. Doriți respect? Arătați-mi și voi la rândul vostru respect.

Doar pentru că un om are mai mulți ani de viață nu înseamnă că merită respect sau că merită să se creadă cineva. Vezi cine mi-s eu, că am vârsta cutare. De unde și până unde?
Nu mai vreau și nu mai pot să îmi cer scuze de la persoane față de care nu simt să o fac, pentru cauze pentru care nu mi se pare că am greșit. Nu mai îngenunchiez în fața celor care nu merită.
Nu mai vreau și nu mai pot să accept tot felul de oameni în viața mea, scuzați-mă dar îmi intoxicați aerul și eu chiar vreau să simt mirosul florilor. 

De ce să mă împovărez în fiecare zi cu gânduri rele, cu cuvinte urâte, cu atitudini superioare și cu oameni care îmi strică ziua?

Oamenii superiori nu îmi plac. Eu nu mă consider o persoană care umblă cu nasul pe sus și nu vreau să am parte de astfel de oameni pe lângă mine.
Eu nu consider că am un limbaj toxic, înjurături, cuvinte porcoase, de ce să mă tulbur cu astfel de limbaje?

Nu mai vreau și nu mai pot, vreau să fac curat în mine, să mă curăț. M-am depărtat de cine sunt eu. Da, de ce? Din cauza asta, am lăsat oameni nepotriviți să mă calce pe suflet și să își pună amprenta.

Nu mai vreau nici oameni schimbători, nici falși, de nici un fel.

Am să vorbesc cu Tata

Sursă imagine: www.perfecte.ro

În viața mea urmează un eveniment important iar tata mi-a spus că va face tot ce îi stă în putință să mă ajute financiar. Astăzi am găsit unul dintre lucrurile de care aveam nevoie pentru acel eveniment și am plecat spre casă cu acest gând: am să vorbesc cu tata.
Eram plină de încredere că el mă va ajuta și că va face precum a promis. Deși am rostit aceste cuvinte încă de pe drum cu voce tare, când am ajuns acasă le-am rostit încă o dată în gând: am să vorbesc cu tata, iar în acel moment mi-a trecut prin cap un gând referitor la Dumnezeu.

Pe pământ unii dintre noi poate mai avem încă un tată, alții poate nu, dar în ceruri îl avem ca tată pe Dumnezeu, și am stat să mă întreb, oare de câte ori când am avut nevoie de ceva ne-am dus cu încredere la Dumnezeu rostind: am să vorbesc cu Tata?

Dumnezeu ne-a promis mult mai multe, Dumnezeu ne poate oferi mult mai multe și totuși de puține ori apelăm la El.
El este Tatăl nostru, care ne-a promis de atâtea ori că va fi cu noi, apelăm noi la El, vorbim noi cu Tata?

Astăzi nu am să vă scriu un articol lung, vă spun doar atât, eu am vorbit cu tatăl meu despre acest eveniment dar înainte de toate am vorbit cu Dumnezeu, ba mai mult decât atât i-am cerut Lui să organizeze întregul eveniment.
Aș vrea ca pe final să vă fac o invitație în care să vă îndemn să vorbiți cu Tata!

Am să vorbesc cu Tata, voi o să vorbiți?


Sunt singură...

Sursă imagine: aici

Mă simt pierdută, am impresia că undeva pe drum m-am rătăcit de oamenii lângă care trebuia să fiu și am ajuns lângă oamenii greșiți...sau nu?
M-am schimbat eu, s-au schimbat ei, sau abia acum ies la suprafață anumite lucruri?
Cândva știam ce fel de oameni doresc să am lângă mine, cândva știam în cine să am încredere și în cine nu, acum însă nu mai știu...
Nu cred că am prieteni, ăsta e adevărul, de ce să mint?
Poate că nici nu am fost o prietenă...poate doar mi s-a părut că sunt. 
Poate că mie mi-e mai bine de una singură...ce să fac dacă gândesc așa diferit și dacă vreau altceva, ce să fac dacă toți pleacă de lângă mine, mi-i ia distanța, uneori e sufletească dar de cele mai multe ori e fizică. 
Am greșit cu ceva?

Sunt singură...

Related Posts Plugin for Blogger...