De ce ne declarăm creştini dacă nu vorbim despre Dumnezeu?

De ce se vorbeşte atât de puţin despre Dumnezeu? 
De ce este acesta un fel de subiect pe care toţi se feresc să îl aducă în discuţie?
Oamenii au nevoie să audă de Dumnezeu, să ştie de sacrificiul pe care l-a făcut pentru ei. 

Sunt sigură că sunt mulţi dintre voi care credeţi în El, şi a-ţi simţit intervenţia Lui în viaţa voastră, de ce nu o spuneţi şi altora?
Dumnezeu este prezent în vieţile noastre prin multe lucruri, inclusiv prin oamenii pe care ni-i trimite să aibă grijă de noi. 
Cum să-L cunoască oamenii care îl caută, sau cei care nu cred în El dacă noi nu le împărtăşim din experienţa noastră cu El?

De ce ne declarăm creştini dacă nu vorbim despre Dumnezeu? 
De ce ţinem credinţa doar pentru noi, de parcă ar fi un secret?
Oare nu ar trebui ca toţi oamenii să se bucure de dragostea şi binecuvântarea lui Dumnezeu?
V-ar plăcea ca cineva să ajungă în iad, doar pentru că voi nu-i spuneţi astăzi că Dumnezeu există, că Dumnezeu îl iubeşte şi i-a pregătit un loc în cer?

E ciudat să scriu aşa ceva? 
De ce? 
Doar ne declarăm creştini, doar aparţinem unei religii, credem în ceva, şi totuşi dacă mă apuc să vorbesc despre asta par a fi ciudată, sau pare că vreau să bag religia cuiva pe gât. Greşit. 
Nu vreau nimic altceva, decât să spun că Dumnezeu există, eu l-am întâlnit, e activ în viaţa mea, se implică în problemele mele, îmi ascultă rugăciunile, îmi trimite binecuvântări zilnic, şi cred că această bucurie trebuie împărţită cu toată lumea, pentru că Dumnezeu iubeşte pe toată lumea.

Viaţa este prea scurtă ca să o irosim

De multe ori aud că se spune: "Avem doar o viaţă şi trebuie să o trăim", şi sunt sigură  că dacă m-aş opri în dreptul tinerilor şi i-aş întreba ce înţeleg ei din această frază, majoritatea mi-ar spune că este vorba de distracţie, pe când dacă m-aş opri în dreptul persoanelor mai în vârstă sunt sigură că aceştia mi-ar oferi un alt răspuns.

Personal, când aud aceste cuvinte mă gândesc la faptul că viaţa este prea scurtă ca să o irosim fiind supăraţi pe cei de lângă noi, prea scurtă pentru a ne certa, prea scurtă pentru a nu oferi iertare, prea scurtă pentru a nu vedea lucrurile care ne fac cu adevărat sufletul să zâmbească.

Am doar o viaţă, şi consider că se merită să o trăiesc în cunoştinţă de cauză, se merită să o trăiesc lucid gândindu-mă la ceea ce las în urma mea. Pentru că până la urmă asta este ceea ce contează, dacă în urmă am lăsat oameni trişti, sau oameni veseli, dacă mi-am făcut un timp pe care să îl ofer celor dragi, timp în care să fac ceea ce îmi place, ce mă pasionează, timp petrecut vorbind cu Dumnezeu, atunci la urmă aş putea spune că mi-am trăit viaţa.

Şi eu sunt om, şi eu mă distrez, dar consider că viaţa este prea scumpă pentru a fi trăită doar în distracţii, consider că este nevoie de o balanţă, că undeva pe drum trebuie să ne oprim şi să plângem alături de cei ce plâng, cred că oamenii buni nu sunt proşti, ci sunt oameni cu un suflet mare, care vor lăsa ceva în urma lor, oameni care îşi trăiesc viaţa în limita bunului simţ.

Viaţa este prea scurtă pentru ca să o irosim pe lucruri fără de valoare, pe oameni care ne fac rău sau ne alungă, timpul nostru trebuie acordat acolo unde chiar este nevoie de noi. Toţi avem un loc al nostru undeva , pus deoparte, trebuie doar să îl găsim.

Concurs - şedinţă foto

Poate unii dintre voi nu ştiaţi, dar în timpul liber fac fotografii, de ce vă spun asta?
Pentru că doresc să organizez un concurs, care are ca premiu o şedinţă foto gratuită, ce va avea loc în Timişoara, (outdoor).

Aşa că dacă sunteţi interesaţi sau ştiţi persoane interesate, v-aş ruga să le anunţaţi. Detalii despre înscriere şi alte lucruri ce trebuiesc ştiute, găsiţi fie pe blogul meu de fotografie Lavinia Humeniuc Photography , fie pe pagina mea de fotografii de facebook Lavinia Humeniuc Photography,  de mentionat este faptul că vă puteţi înscrie doar pe pagina de facebook, între 11 şi 31 decembrie 2013.

Pentru orice nelămuriri puteţi să îmi scrieţi fie pe blogul de fotografie, fie pe pagina de facebook, menţionate mai sus.


Şi dacă tot am scris astăzi, cred că ar trebui să vă las şi un gând bun...

Nu uita să preţuieşti oamenii care îşi fac timp pentru tine, se interesează de tine şi care te au într-un colţişor din sufletul lor, chiar dacă uneori te pot enerva maxim, sau nu ai chef de ei. Niciodată nu poţi şti pentru cât timp îi ai lângă tine, şi mai mult decât atât, nu uita să îl preţuieşti pe Dumnezeu, care se îngrijeşte de tine zilnic!

Persoane care odată însemnau totul...


Sunt sigură că fiecare dintre noi avem oameni dragi, apropiaţi de sufletul nostru, de care suntem legaţi într-un fel sau altul, fie că este vorba de colegul de la şcoală, de la muncă, sau fie că este vorba de altcineva. Şi sunt la fel de sigură de faptul că măcar o dată în viaţă am fost dezamăgiţi de una dintre aceste persoane.

Poate că unii din noi am renunţat în a mai împărtăşi din dragostea noastră cu acele persoane, sau poate am continuat să iertăm şi să mergem mai departe cu acea prietenie, dar la un moment dat se întâmplă să ajungem la o răscruce de drumuri, şi fiecare să-şi vadă de viaţa lui.

Nu ştiu cum sunteţi voi, dar eu, când mă gândesc că am avut un suflet drag lângă mine, un om cu care am împărţit poate tot ce aveam mai scump ( şi nu mă refer la lucruri materiale aici,), mi-e greu să mă gândesc că totul s-a terminat

Deşi există în viaţa mea astfel de persoane, care odată însemnau totul iar astăzi sunt doar nişte oameni pe care îi ştiu după chip şi nume, totuşi când mă gândesc la amintirile ce mă leagă de ei, mi se pune un nod în gât, şi o întrebare mă chinuie mereu: " cum este posibil aşa ceva, cum poate un om să fie totul , iar apoi să se transforme în nimic?" 

Oare persoana aceea nu e la fel?
Şi dacă s-a schimbat în sensul că s-a maturizat, a crescut, are alte principii, totuşi nu e vorba de acelaşi om? Nu are acelaşi suflet?

Mă întristez când îmi dau tărcoale astfel de amintiri, dar viaţa m-a învăţat că Dumnezeu îţi ia unii oameni pentru că pur şi simplu au trebuit să împartă cu tine doar acea perioadă a vieţii tale, au fost acolo cu un scop, locul lor nu mai este lângă tine acum, locul lor e  lângă altcineva. Şi totuşi parcă nu mă pot obişnui cu ideea asta...

Uneori mă apucă un dor atât de mare încât uit de ce am păstrat distanţa faţă de o anumită persoană şi îmi doresc să retrăiesc momentele pierdute, să o am din nou lângă mine.
De unde ştim dacă ne este dor de timpul petrecut cu persoana respectivă, de amintirile frumoase, sau ne este dor  chiar de persoana respectivă?

Related Posts Plugin for Blogger...