Just human

Câteodată am prea multe aşteptări de la mine şi de la persoanele de lângă mine, câteodată vreau să le dau un imbold să fie aşa cum trebuie să fie, aşa cum gândesc eu că ar trebui să fie, dar este greşit, pentru că fiecare are felul lui de a fi, pentru că întotdeauna vom fi limitaţi, suntem oameni, doar oameni, nu super genii şi cred că uneori e bine să luăm o pauză de la toate, să respirăm, şi să ne spunem:
 " E ok să fac greşeli din când în când, sunt om!"
Dar atâta timp cât greşelile tale nu provoacă suferinţa altora, atâta timp cât le recunoşti, le accepţi şi încerci să le corectezi.

Catalogul absenţelor

Mă gândesc la catalogul de la şcoală, la fiecare sfârşit de an , când se trage linie sunt numărate o mulţime de absenţe, unele motivate, altele nu.

Dar există şi un catalog al vieţii, acolo se trec absenţele noastre din viaţa prietenilor, a familiei şi absenţele familiei, prietenilor din viaţa noastră.
Dacă stau să trag linie şi aici, nu după un an ci după mai mulţi pot spune cu regret şi dezamăgire că sunt mai multe absenţe decât prezenţe în ceea ce-i priveşte pe oamenii dragi din viaţa mea. 
Sunt multe zile fericite, sau mai puţin fericite în care ar fi trebuit să fie alături de mine dar nu au fost.


Sunt de asemenea zile în care ar fi trebuit ca eu să fiu alături de alţii şi nu am fost, sau nu de ajuns.
Se poate spune că multor din oamenii care au promis că vor fi lângă mine li s-ar putea scădea un punct la purtare, sau chiar mai multe din cauza absenţelor. 
Însă ar conta? 
Adevărul este că uneori oamenii trebuie lăsaţi liberi, să absenteze dacă asta vor, însă cei ce te iubesc găsesc întotdeauna un mod pentru a păstra rubrica cu absenţe din catalogul vieţii aproape goală.


Şi totuşi, mai există un catalog. Acesta este al lui Dumnezeu, am fost uimită să observ că El nu avea nici măcar o absenţă în ceea ce mă priveşte. A fost mereu acolo, la prima aniversare  a zilei mele de naştere, la primele lacrimi, prima dragoste, prima dezamăgire,prima rugăciune...şi la toate care au mai urmat.
 Am rămas tăcută pentru un moment şi m-am gândit ce merit am pentru ca Dumnezeu să mă iubească atât de mult încât să fie zilnic prezent lângă mine, dar adevărul este că nu am nici un merit.


Acum, poate că v-am pus pe gânduri şi o să vă imaginaţi propriul vostru catalog al absenţelor, şi nu ştiu în ce parte se va înclina balanţa dar sunt sigură că Dumnezeu nu are absenţe nici în cazul vostru, iar dacă vi se pare că are, înseamnă că nu L-aţi observat, dar El a fost acolo, la fel cum e cu soarele, nu îl vezi tot timpul dar el e acolo.

Deci, când vă veţi pune întrebarea: "Unde e Dumnezeu?" să ştiţi că e lângă voi, chiar în momentul acela.


P.S. Oamenii cu prea multe absenţe , cu n puncte scăzute la purtare,  ar trebui şterşi?!

De-ale mele...

E sfârşit de iunie, timpul trece, din nou acţionează ca şi un duşman fidel care nu se lasă impresionat, şi de data aceasta chiar îmi doresc să treacă, să termin cu anumite lucruri, să încep o etapă nouă dar parcă nu se întâmplă.

Lumea mea s-a blocat într-un spaţiu ascuns între 4 pereţi, fără o rază de soare, fără comunicare, fără nimic. Este măcar vreo uşă pe aici, pentru că nu o văd, şi am senzaţia că dacă mai continui aşa o să îmi pierd minţile.

E totul prea monoton, şi dintr-o dată încep să observ feţele unor oameni şi să mă întreb: " chiar aşa?" , sau să mă satur de opinii, aceleaşi opinii, acelaşi mod de a gândi.

Îi înţeleg pe cei ce dau sfaturi, nu îi înţeleg pe cei care nu vor să accepte că sfatul lor nu e întotdeauna bun sau nu trebuie neapărat pus în aplicare. Consider că dacă primesc un sfat am dreptul să aleg dacă vreau să ţin cont de el sau dacă nu vreau să ţin cont de el.

Nu-mi plac momentele alea în care Dumnezeu tace, de parcă ar trebui să ştii tu singur ce e de făcut. Păi nu, eu chiar nu ştiu ce e de făcut, chiar vreau să-mi spună ceva...să-mi zică la stânga sau la dreapta...

Şi dintr-o dată apare şi uşa mea, portiţa de ieşire din cei 4 pereţi, doar că e departe, şi fac un pas, doi paşi , 10 paşi şi sunt tot mai aproape...
O să o prind?
Ar trebui... 
altfel nu ştiu.

Rămas bun...

Cum a trecut timpul, cum m-am transformat dintr-un copil începător care pornea pentru prima oară pe porţile liceului într-un om care trebuie să-şi asume responsabilitatea, care pleacă lăsând în urmă copilăriile, dând piept cu viaţa?
Când au început lucrurile banale care valorau atât de mult să însemne acum nimic, cum de nu mai răbufnesc în plâns la tot pasul?
De ce pleci, veche eu? 
Tu cea naivă şi prostuţă, când te-ai schimbat?
Eu te ştiu, sau te ştiam cândva, acum eşti alta. 

M-am uitat bine la drumurile pe care le parcurgeam zilnic, pentru că mai este un pic şi probabil că vor rămâne pline de praf, pentru că nu voi mai trece pe acolo, dar vor trece alţi copii , alţi adolescenţi care se vor plânge de note, de profesori, de colegi...
Doar că îmi plac copii, tinerii pentru că ei sunt naivi de cele mai multe ori şi încă mai au speranţă, încă se agaţă de lucrurile care contează, şi nu-mi plac oamenii mari, cu nasul în hârtiile lor  de la muncă, cu gândul că e o altă zi în care trebuie să meargă să facă bani. Nu că nu ar fi nevoie de bani sau că nu ar fi logic să se gândească la asta, dar problema este că uită de tot ceea ce există în jurul lor, uită uneori până şi de familie şi de dragoste, uită de Dumnezeu.

O să îmi fie dor de mine, pentru că ştiu că nu am să mă regăsesc niciodată în stadiul de acum, pentru că oamenii sunt schimbători, bine măcar că îmi voi putea citi gândurile de pe blog, de prin hârtii...
Ţin minte copilul care a început să scrie aici, care a pus suflet în tot ceea ce a făcut aici, ţin minte de câte ori a vrut să renunţe, să plece, ţin minte şi ziua în care a realizat că de fapt aici e o mică casă virtuală , şi câteodată e chiar mai primitoare decât cea reală.

Speranţele cu care am pornit la drum în urmă cu 4 ani nu au fost pe măsura întâmplărilor, pentru că totul a fost mult mai frumos decât mi-aş fi putut imagina şi mult mai mult decât mi-aş fi putut dori.
Acum am alte speranţe , alte vise, alte gânduri şi nu ştiu cum va fi, dar îmi doresc ca măcar partea mea bună să rămână cu mine.

Rămas bun ani de liceu, rămas bun, veche eu!

Un anunţ pentru cei interesaţi

O să vă daţi seama singuri despre ce este vorba :D

"Iti place sa scrii?
 Iti place sa desenezi tot ce te inconjoara?
 Dansul si muzica fac parte din lumea ta? 
Ai fotografii de care esti mandru si vrei sa le arati si altora? 
Ai umblat prin lume si ai parte de experiente minunate? 
Nu mai sta pe ganduri si arata-le si altor oameni rodul muncii tale, spune-le si lor povestile tale ! 


Cautam tineri dornici sa se afirme, sa cunoasca si sa impartaseasca idei si experiente!
Asteptam sa ne contactati pe netca.malina@gmail.com


Aşteptarea...

E atât de greu să aştepţi să vină ceva către tine, să treacă timpul să parcurgi nişte etape, sau poate să ţi se împlinească un vis. 
Parcă dintr-o dată nisipul din clepsidră încetează să mai curgă, ceasurile nu mai ticăie şi totul stă pe loc, absent. 
Tu numeri secundele dar până şi ele trec greu. Şi totuşi timpul trece în aceiaşi măsură. Iar când vine momentul aşteptat poate vrei să simţi uşurarea din inimă, sau  bucurie ori altceva, însă nu e niciodată la fel de intens pe cât credeai tu că o să fie.
Uneori lucrurile se întâmplă mult mai frumos decât ne imaginam, iar alteori mult mai rău. 
Deci, ar trebui să aştept, să îmi doresc, să număr secundele, sau doar să îmi văd mai departe de viaţă ca şi cum nimic nou nu ar trebui să vină?
Ce să faci când nu mai ai răbdare, nici măcar clepsidra nu o mai vezi, parcă nisipul dispare cu totul, eşti numai tu şi timpul, iar timpul ca de obicei îţi stă împotrivă.

Mai trimite, Doamne, încurajări

Ţi se pare că sufletul tău este într-o furtună, că barca ta nu mai ştie cum să ajungă la mal, că totul este fără rezolvare, sau că povara e tot mai grea? 
Nu mai ai răbdare, ai vrea ajutor? 
Ai nevoie de o încurajare?
Dacă da, atunci versurile din melodia de mai jos sunt pentru tine!


Spre nicăieri...

"Căci, drept vorbind, ce folos are omul din toată munca lui şi din toată străduinţa inimii lui, cu care se trudeşte supt soare? 
Toate zilele lui sunt pline de durere, şi truda lui nu este decât necaz: nici măcar noaptea n-are odihnă inima lui.Şi aceasta este deşertăciune."  
Eclesiastul 2: 22, 23

Suntem oameni, nişte licăriri în vânt , care zboară spre oriunde şi în acelaşi timp spre nicăieri, noi vrem totul şi credem că avem totul când de fapt nu vrem decât lucruri trecătoare, când de fapt nu avem nimic. 
Tot ceea ce este de valoare sunt oamenii pe care ii iubim, dar ei nu ne aparţin...

Încotro ne îndreptăm? 
Încotro vrem, şi unde duce acel încotro, spre nicăieri...
Nu e nimic în depărtări, decât o mare adâncă de distracţii şi plăceri trecătare, decât deşertăciune...