Iubirea...

Am stat, m-am gândit, şi mi-am pus întrebarea : "Dacă nu voi ajunge în cer?" şi m-a apucat o groază de mine, iar apoi mi-am zis: "măcar am iubit".
Cred că dacă mi-aş derula toată viaţa cap coadă iubirea este singurul lucru pe care l-aş păstra, iubirea de părinţi, iubirea pentru prieteni, pentru iubitul meu, iubirea pentru oricine.
Ce poate fi mai important decât dragostea adevărată aici pe pământ? 
Toate se duc şi te lasă gol, dar iubirea îţi încălzeşte sufletul, îţi dă aripi să zbori până la cele mai înalte ziduri şi tot ea te face să te izbeşti de ele şi să rămăi cu bucăţele din inima ta.

Şi dacă nu am dragoste în mine, dacă nu ofer acest sentiment ce scop am eu?
Nici ştiinţa şi nici orice altceva din lumea aceasta nu depăşeşte acest sentiment, acest cuvânt pentru care nu ştiu dacă va putea fi dată vreodată o definiţie exactă, sau să se spună din ce este formată...
Şi iubirea, e chiar Dumnezeu.

Nu vă strângeţi comori pe pământ!

Ce este viaţa? 
O licărire de speranţă oferită gratuit tuturor oamenilor.
Dumnezeu nu a venit să întrebe pe nimeni dacă doreşte să aibă viaţă sau unde vrea să trăiască, El a ales toate detaliie, perioada în care te-ai născut, locul în care trăieşti şi altele.
El a dat viaţa după cum a dorit şi cred că tot Dumnezeu este singurul care are dreptul să ne ia viaţa, nu oamenii, nu noi înşine pentru că nu deţinem această putere.

Viaţa este o lumânare care pâlpâie atâta timp cât are flacăra aprinsă, dar dacă vine un vânt puternic sau un strop de apă ea se stinge.
Nimeni nu ştie când este momentul în care inima sa va înceta să mai bată, nimeni nu ştie în care zi Dumnezeu va spune : "stop, a venit momentul ca tu să te opreşti".
Şi atunci nu va mai conta cine ai fost pe acest pământ, unghiul din care te-au privit şi te-au catalogat oamenii va fi aproape invizibil.

Nu vor conta banii tăi, hainele tale, nu vor conta nici şcolile pe care le-ai absolvit sau ce popular ai fost, ci va conta ce ai făcut pentru Dumnezeu, cum ai fost faţă de cei săraci, faţă de cei care aşteptau să le întinzi o mână de iubire.

(" Şi oricine va da de băut numai un pahar de apă rece unuia din aceşti micuţi, în numele unui ucenic, adevărat vă spun că nu-şi va pierde răsplata" Matei 10: 42

Cât din timpul tău l-ai acordat altora? 
Şi asta nu ca să îi jigneşti, sau ca să râzi de ei ci ca să le fii un adevărat prieten, un părinte, un înger bun?

"Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina, şi unde le sapă şi le fură hoţii; ci strângeţi-vă comori în cer, unde nici nu le mănâncă moliile şi rugina, şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură.  Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră." Matei 6:19, 20, 21

De ce se întâmplă atâtea rele?

Încerc să înţeleg de ce se întâmplă atâtea rele în ziua de astăzi, de ce sunt atât de mulţi oameni care nu au ce mânca, care îşi fac griji pentru ziua de mâine, de ce sunt atâţia oameni fără speranţă, fără un loc în care să stea, de ce atâtea necazuri şi dureri?
Încerc să înţeleg de ce alţii au tot ce le trebuie şi mai au şi de risipit, de ce se cred aşa de sus, de parcă banii şi statul social i-ar face nişte fiinţe superioare. 
Nu suntem oameni cu toţii? 

De ce tocmai atunci când vrei să crezi că va fi bine trebuie să apară şi mai mult rău ca sa doboare şi puţinul de speranţă pe care îl mai aveai? 
Sunt sătulă de veşti rele, de toate bolile posibile şi de tot ce se aude peste tot. Numai de rău se vorbeşte, când o să deschid televizorul să aud la ştiri despre un act de bunătate?
S-a vorbit măcar odată despre aşa ceva?  
Şi da, hai să sărim să îl băgăm pe Dumnezeu la mijloc, că e vinovat de relele ce se întâmplă nu? 
NU! 
Singurii vinovaţi de aici suntem noi şi prostia noastră.

De ce sunt atâtea crime? 
Păi nu ştiu, poate pentru că dintr-o dată oamenii au început să aibă impresia că ei pot lua viaţa deşi nu au puterea să o dea? 
De ce atâtea probleme de sănătate?
Nu ştiu, poate pentru că nimeni nu s-a obosit să mulţumească atunci când era sănătos?
De ce atâtea dureri şi necazuri? 
Nu ştiu, poate pentru că lumea a ajuns să fie o scârbă, o stricăciune?
Oamenii sunt băgaţi cu totul în păcat.
Pornografia e la modă, violul e la modă, sexul e la modă. Pentru că lucruri care trebuiau să fie frumoase deoarece  acesta era scopul lor sunt acum o urâciune. Se minte, se fură, se înjură, se aruncă în cap la propriu şi la figurat, pentru că oamenii sunt liberi!

Să mă minunez de ce sunt aşa multe necazuri?
 Nu, nu de asta o să mă minunez, ci de faptul că oamenii se duc spre pierzare cu paşi repezi , au în faţă o prăpastie şi sunt orbi şi cad în ea cu toţii! 
Da, şi după cum spuneam m-am săturat de toate astea, dar continui să sper pentru că ştiu că mai există speranţă pentru cei care îl caută pe Dumnezeu!

Vă rog să mă scuzaţi pentru că am zis lucrurile astea într-un mod brutal poate, dar aşa simt acum. 


Răscolesc prin amintiri...

Răscolesc prin amintiri şi le simt atât de vii, de parcă s-ar fi întâmplat ieri şi nu acum un an , doi,trei... Încă stau în faţa timpului cu aceiaşi uimire de parcă aş fi aflat abia ieri că el nu aşteaptă pe nimeni.
Număr secunde şi minute întregi atunci când o oră trece greu iar peste ani îmi doresc să o prind înapoi, să mai trec odată prin ea...
Răsfoiesc prin jurnale, prin poze şi prin memorie şi niciodată nu mă satur de ele.Găsesc acolo mulţi oameni care au fost şi au plecat, mulţi care au venit mai târziu şi au plecat, mulţi care au rămas dar nu la fel, toţi sunt schimbători, la unul singur privesc şi constat mereu cu uimire că e acelaşi,că nu s-a schimbat şi că ce a promis a ţinut, dar acela nu e om, e Dumnezeu.
Ieri s-a dus, azi îi urmează repede traseul, mâine? 
Cândva va fi şi ea doar o amintire, o altă zi trecută din calendar, încercuită şi uitată...
Ce rămâne în urmă? 
Cum am trăit?

Mulţumesc pentru că sunt sănătos!

De multe ori trecem prin viaţă fără să acordăm prea multă importanţă lucrurilor cu care ne întâlnim zilnic. Să fii sănătos, să ai ce mânca, ce bea, cu ce te îmbrăca ni se pare un lucru normal de care nu putem duce lipsă, şi ne înşelăm.
Sunt atâţia oameni care îşi petrec majoritatea zilelor prin spitale, oameni care nu se pot ridica din pat, oameni cu handicap care nu pot auzi, vedea,vorbi, umbla, sau nu au mâini...
Sunt mulţi care mor de foame, care încă se luptă cu faptul că nu au unde sta, sunt atâţia copii care nu ştiu ce înseamnă o mamă, un tată...

Şi totuşi, de câte ori ne-am oprit să spunem un simplu:
 "Doamne, îţi mulţumesc pentru că sunt sănătos, pentru că am de mâncare, pentru că am cu ce să mă îmbrac, şi un loc în care să dorm!"?
Ne-am obişnuit să trăim confortabil şi chiar să râdem de cei necăjiţi, de cei care nu sunt la fel de inteligenţi sau de bogaţi, de cei care au un handicap sau pur şi simplu nu sunt ca noi. 
Şi de ce?
Puteam să fiu eu , puteai să fii tu în locul lor. Puteam să fim noi cei care nu nu au puterea de a se ridica din pat dimineaţa, te-ai gândit la asta? 
Ar fi schimbat acest fapt ceva? 
Sigur, ar fi schimbat multe, pentru că atunci ne-am da seama cât de mult valorează toate acestea şi cât de mult luptă unii oameni pentru aceste lucruri şi nu le au!

Nu, a fi sănătos şi a avea tot ce îţi trebuie nu e ceva normal, e un efort pe care Dumnezeu îl face pentru tine, mulţumeşte-i!

Cei cu inima rănită...

Psalmul 147:3 "tămăduieşte pe cei cu inima zdrobită, şi le leagă rănile"

Oamenii cu inima rănită sunt mulţi,îi văd pe stradă sub chipuri străine şi reci, îi văd prin jurul meu prin chipuri cunoscute şi calde, îi văd mereu şi câteodată stau chiar lângă mine, aşteaptă să le spun ceva, şi eu chiar mi-aş dori să o pot face dar  cuvintele nu vor să iasă, sau poate nici măcar ele nu ştiu ce să spună. 
Când întâlnesc durerea altora mă apucă tăcerea, câteodată nu e de ajuns să fii acolo şi să spui "va fi bine", ci e nevoie de mai mult. 
Dar, am totuşi o veste bună, am întâlnit într-o zi pe Cineva, care mi-a spus că poate lega rănile, că poate şterge lacrimile şi că atunci când oamenii suferă El este lângă ei.
L-am întâlnit şi nu l-am crezut, dar apoi, a venit rândul meu să fiu rănită şi să am nevoie de un prieten, oamenii nu au fost acolo, dar El da. 
Deci, cei cu inima rănită trebuie să alerge la El, la Dumnezeu, care e acolo pentru ei mereu şi aşteaptă să le lege rănile.

Abandonare.

O cunosc, e o persoană luptătoare care nu se lasă bătută niciodată dar acum, pare mai tristă ca oricând, are sufletul rece şi bătut de vânt. Se simte ca o frunză vestejită ce moare în fiecare toamnă şi reînvie în fiecare primăvară, dar anul acestea e sleită de puteri, nu mai are gânduri pozitive şi nici aripi să zboare, cineva i le-a tăiat însă ea nu şi-a dat seama în ce moment s-a întâmplat acest lucru. 

O cunosc, dar chiar şi mie mi-e destul de greu să o recunosc după ceea ce este acum, se întreabă şi ea de multe ori când s-a schimbat atât de mult, când şi de ce, dar nu are răspuns, nu ştiu dacă va avea sau nu.
Parcă începe să se stingă, azi a mai pierdut încă o boabă de speranţă şi e hotărtâtă să abandoneze totul, parcă îmi devine străină, parcă se răceşte, o simt, eu sunt aici dar nu-i pot veni în ajutor, pentru că şi eu mă schimb odată cu ea, ea mă determină să devin inuman.

Cine , ea? Nu, nu o cunosc, poate am cunoscut-o cândva, ceea ce totuşi e ciudat pentru că persoanele de care ştiu eu sunt cele care mă ţin lângă ele şi îmi oferă căldură, dar ea, e goală, nu mai are nimic pe dinăuntru, deci, nu, nu o cunosc, e o străină pentru mine.

 Semnat Sufletul.

3 ani...

Nu-mi vine să cred că au trecut trei ani de când am început să scriu pe acest blog, îmi amintesc şi acum primele zile în care nu ştiam să umblu pe el şi mă enervam foarte tare, îmi amintesc ce impresionată am fost atunci când am văzut pentru prima oară un blog şi cât mi-am dorit să am unul. Aveam aşa multe de spus şi îmi petreceam tot timpul în colţul ăsta uitat de lume. Ţin minte bucuria cu care am primit prima vizită şi primul comentariu, şi cum încet am descoperit o lume virtuală cu bune şi cu rele...Ţin minte şi momentele în care am vrut să abandonez totul dar nu am putut. Au fost zile în care nu-mi venea să cred că am atât de mulţi cititori, zile în care luptam pentru trafic sau pentru altele. Astăzi, am senzaţia că blogul meu este un colţ abandonat peste care s-a aşternut praful, un loc care altă dată era plin de oameni iar acum e gol şi fără bucurie, fără inspiraţie...Să mă întreb ce s-a întâmplat cu mine? Mă schimb, şi pe măsură ce trece timpul parcă am tot mai puţine de spus...
Am ajuns înapoi de unde am plecat, dar nu mai vreau să ajung unde eram înainte...Nu vreau să mă mai chinui lăsând comentarii în fiecare zi şi petrecându-mi timpul aici mereu, vreau doar să scriu atunci când simt că am ceva de spus, şi să las comentarii doar dacă am neapărat ceva de menţionat...
N-am să uit niciodată câteva persoane minunate pe care le-am întâlnit aici...n-am să uit de mine, cea care cândva şi-a aşternut gândurile în această căsuţă virtuală.La mulţi ani blogului meu! :)) :D
Related Posts Plugin for Blogger...