S-a mai scurs un an

 Sursă imagine: www.google.com

S-a mai scurs un an, cu bune şi rele, cu reuşite şi eşecuri, cu împliniri sufleteşti şi dezamăgiri, şi totuşi ce a rămas în urma lui?
Au rămas inimi lovite sau inimi cu bucurie, au rămas gânduri bune sau gânduri rele?
Suntem mulţumiţi atunci când privim la amintirile din acest an, 2013?

Un nou an se pregăteşte să vină, noi încercări, poate pentru unii o viaţă nouă, noi mistere, noi dezamăgiri, noi bucurii, suntem pregătiţi pentru toate acestea?

Totul este într-o continuă schimbare la noi, fie că spunem că trec zilele încărcate de monotonie, totuşi ceva e diferit la fiecare minut, secundă pe care o trăim, şi acest nou an va fi diferit, poate ne va schimba mai mult decât a făcut-o 2013, depinde de noi dacă va fi în rău sau în bine.

Poate ne vom împlini mai multe vise, poate vom repara unele greşeli, poate vom fi mai buni, sau poate nu, dar trebuie să privim spre 2014 cu încredere, cu noi vise, cu o nouă forţă sufletească.

Dacă în 2013 ai iubit puţin, în 2014 să iubeşti mai mult!
Dacă în 2013 ai fost închis, în 2014 deschide-ţi inima, e mai frumos aşa!
Dacă în 2013 ai fost mai zgârcit fie şi în vorbe bune, în 2014 fii mai darnic!
Dacă în 2013 ai fost nemulţumit de tine, acum e timpul să schimbi ceva!

Un nou capitol din cartea vieţii noastre se deschide, avem multe pagini albe de scris, le vom scrie cu fapte bune, cu iubire, cu iertare , le vom scrie cu bunătate şi credinţă sau le vom scrie cu fapte rele , cu răutate, cu gelozie, invidie, cu nepăsare?
De noi depinde cum va arăta cartea noastră la final, iar la fel cum ceilalţi ani trecuţi au aşternut ceva acolo, o va face şi anul 2014.

Dacă în momentul în care ceasul va bate 00:00 vom fi în viaţă, fericiţi lângă cei dragi , trebuie să ne amintim să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru că a mai lăsat şi acest an în viaţa noastră, şi ne-a permis să ne facem amintiri, şi momente  frumoase, de asemenea trebuie să îi mulţumim şi pentru că am ajuns în noul an cu bine!

Eu vă doresc Un An Nou plin de bucurii, împliniri sufleteşti ,realizări şi plin de sănătate că este cea mai importantă!
Doresc ca tot ce în anul precedent nu v-a ieşit , să fie acum bine, să vă bucuraţi mai mult, să iubiţi mai mult dar şi să fiţi iubiţi! Îmi doresc să fiţi mai buni, nu că voi na-ţi fi buni, dar întotdeauna e loc de mai bine, şi asta îmi doresc şi pentru mine.

La mulţi ani 2014!!!

Ne pictăm viaţa în palete de culori calde sau întunecate?

Mi-au trecut astăzi nişte gânduri prin minte şi am realizat aşa din senin că sunt binecuvântată, şi asta este datorită faptului că am oameni pe care să îi iubesc, am un loc pe care să îl numesc acasă, sunt sănătoasă şi chiar dacă multe lucruri merg prost pentru mine mă pot baza pe Dumnezeu. 

Stăteam zilele astea de sărbători şi mă uitam la poze pe facebook, şi toată lumea avea brad şi poze aşa frumoase şi parcă totul era aşa într-o atmosferă de sărbătoare, şi pentru o clipă m-am gândit că nu oricine îşi permite să aibă poze lângă un brad sau poze într-o casă frumoasă, nu oricine îşi permite un calculator, pentru că şi la vremea aceasta există oameni săraci care nu au nici măcar un telefon mobil vechi, şi am realizat că am motive pentru care să îi mulţumesc lui Dumnezeu, am motive pentru care să le mulţumesc părinţilor mei, am motive pentru care să zâmbesc şi să dau ajutor atunci când pot celor care au nevoie.

Am motive să spun "Sunt binecuvântată" şi cred că dacă staţi să vă gândiţi şi voi aveţi motive să spuneţi acelaşi lucru.

Trecem de multe ori pe lângă lucruri care ni se par obişnuite, banale, dar pe care alţii doar le  visează, sau se luptă pentru ele. 
Cred că ar trebui să fim mai atenţi la ceea ce avem , la persoanele de lângă noi şi la felul în care trăim, până la urmă depinde de noi dacă suntem sau nu mulţumitori cu ceea ce avem.

Chiar în zilele de Crăciun s-a adus în discuţie cred că un banc despre un optimist şi un pesimist, pesimistul primise de la Moş Crăciun un trenuleţ de jucărie şi se plângea că o să se strice , că i se termină bateriile , nu mai ţin minte ce primise optimistul însă era un lucru simplu şi totuşi el era bucuros şi entuziasmat, aşa ar trebui să fim şi noi, să ne bucurăm de lucrurile simple, de ceea ce primim în viaţă, pentru că până la urmă noi suntem cei care ne pictăm viaţa în palete de culori calde, luminoase sau întunecate, noi alegem dacă vrem să vedem întuneric sau lumină, noi suntem cei care decidem dacă rămânem la pământ şi ne plângem de milă sau dacă ne scuturăm haina şi continuăm să mergem.


Hristos s-a născut într-o iesle

Hristos s-a născut într-o iesle, a trăit ca şi om pe pământ, în aceste zile sărbătorim naşterea Lui, şi faptul că ne-a adus mântuire în dar.
E timpul pentru sărbătoarea Crăciunului, e timpul să stăm împreună cu cei dragi , să ascultăm şi să cântăm colinde , să ne amintim de naşterea Domnului.
E cea mai frumoasă perioadă a anului, şi tocmai de aceea trebuie să lăsăm la o parte orice urmă de răutate, orice urmă de supărare, azi trebuie să fim fericiţi, fiecare mulţumitor cu ceea ce are!

Unii îşi petrec Crăciunul acasă înconjuraţi de decoraţiuni frumoase, de prăjituri şi de oameni dragi, alţii îşi petrec Crăciunul în orfelinate fără familie, poate fără oameni dragi, poate fără dulciuri, fără decoraţiuni.
Unii îşi petrec Crăciunul pe stradă...

Dar oriunde v-aţi petrece Crăciunul şi oricine aţi fi trebuie să ştiţi un singur lucru, Hristos s-a născut într-o iesle, pentru voi, să vă aducă în dar mântuirea, acesta este momentul să îi faceţi un loc lui Isus în inimile voastre!

Doresc ca fiecare dorinţă bună a voastră să vă fie îndeplinită de Cel de sus, şi în anul care urmează să dăruiţi şi mai multă dragoste, şi mai mult din voi!

Crăciun fericit alături de cei dragi!


P.S. Multumesc celor care trec pe aici, deşi pare cam părăsită această căsuţă virtuală, totuşi nu este, şi deşi nu vă las mereu din gândurile mele, totuşi trec pe la voi, mai rar, dar trec.

Tot ce faceţi să fie făcut cu dragoste!

De câte ori am făcut sau am spus lucruri la supărare, la nervi, sau de câte ori am făcut lucruri despre care nu ne-am gândit că ar întrista pe cineva , dar totusi cei din jur au fost suparati? 
Şi ce dacă vrei să îndrepţi lucrurile , cuvintele spuse care au rănit pe cineva nu se mai pot lua înapoi, poţi veni să îţi ceri iertare uneori e de ajuns, alteori nu, ştiţi acea vorba poţi scoate cuiul din uşă dar gaura va rămâne mereu, nu poţi scăpa de gaură decât dacă schimbi uşa, dar avem noi cum să ne schimbăm inima?

Eu zic totuşi că există o altă soluţie , şi aceea ar fi că: tot ce faceţi trebuie să fie făcut cu dragoste.
Poţi să îi arăţi unui prieten că greşeşte prin dragoste, să îl îndrumi pe calea corectă, dar nu-l poţi jigni.
Poţi să vorbeşti frumos din dragoste chiar şi atunci când doreşti să te cerţi, doar încearcă să asculţi punctul de vedere al celuilalt, fii răbdator până vine rândul tău şi explică-i cald, cu dragoste că nu e bine , asta în cazul în care ai tu dreptate.

Tot ce faceţi să fie făcut cu dragoste, iar dacă împliniţi aceste cuvinte s-arputea ca şi cei de lângă voi să vă ia drept exemplu, şi ştiţi cât este de frumos când cineva se poartă cu tine cu dragoste?
 Viaţa ar fi mai frumoasă, şi greutăţile mai uşor de dus, dacă am pune un pic de dragoste în ceea ce facem.

Ştiţi, cred că asta este cea mai mare problemă a noastră, că uităm cum e dragostea adevărată, care se vede în toate lucrurile mici şi mari, suntem superficiali până şi aici, şi tocmai de aceea trebuie să facem o schimbare!

Până la urma asta este ce Dumnezeu a vrut, ca noi să ne iubim unii pe alţii, cum oare să facem asta dacă nu prin dragostea pe care o punem în tot ceea ce facem?
Tot ce faceţi să fie făcut cu dragoste, e greu dar nu imposibil!

Bun, şi ce se întâmplă dacă faci totul cu dragoste şi vin alţii care îşi bat joc de tine, sau vorba aceea "eşti luat de prost " pentru că eşti bun, fie îi laşi în pace şi continui să pui dragoste în orice, fie te superi şi zici că nu are rost să fii bun etc.,  adevărul este că mereu vor exista oameni care vor dori să ne facă rău, depinde de noi dacă îi lăsăm sau nu, dar dragostea nu face rău la nimeni , poate într-o zi vei surprins să vezi că acei oameni au şi ei inimă, şi pot dărui la rândul lor dragoste.

Voi vedeţi câtă dragoste e aici la mine în articol? Ia mai luaţi şi pe la voi , e un ordin! :))

Sărbători fericite, cu dragoste multă!

Se apropie Crăciunul...

Se apropie Crăciunul, sărbătoarea naşterii Domnului, iar în această perioadă a anului cei mai mulţi dintre oameni ascultă colinde, peste tot în jurul nostru sunt puse instalaţii colorate, luminiţe iar centrele oraşelor cu siguranţă au undeva bine fixat un brad mare şi împodobit cu o stea deasupra.Copiii îl aşteaptă pe Moş Crăciun, oamenii au tendinţa de a fi mai iertători, mai buni, toată lumea merge la biserică, se pare că de Crăciun biserica devine importantă...
Am mai spus-o şi la cum stau lucrurile, cu siguranţă o vom mai spune, oare nu îl uităm pe sărbătorit?

Dar, nu despre subiectul uitării semnificaţiei acestei sărbători vreau să scriu, ci despre un gând care îmi tot dă târcoale. Mă tot gândesc la Isus, la felul în care a venit în lume, ca un copilaş, mă gândesc la Iosif şi la Maria care au fost gata să îl primească, la faptul că oamenii nu au vrut să le ofere un loc în casa lor, la faptul că Isus, un rege, cel mai mare rege, Mântuitorul nostru s-a născut într-un grajd cu animale...

O întrebare mă macină, noi l-am fi primit în casele noastre?
Dacă s-ar da timpul în urmă, pe vremea când s-a născut Isus, dacă, ar fi bătut Maria cu Iosif având-ul pe pruncul Isus în braţe la uşa noastră, i-am fi primit în casă, i-am fi lăsat să doarmă la noi?
Unii probabil veţi spune da, şi eu aş fi tentată să spun la fel, dar totuşi, cine primeşte nişte străini la ei în casă, apar fel şi fel de gânduri, poate sunt hoţi, poate vor ceva, poate...
Dar, sa trecem la ceva şi mai important decât primitul în casă, câţi dintre noi am fi crezut în El?
Pentru că au existat oameni care deşi l-au văzut, l-au auzit, i-au văzut minunile nu au crezut.

Important este însă faptul că deşi nu îl putem vedea acum, putem să credeam în El,  pentru că există, este Domn şi Rege în cer, veghează asupra noastră, şi pe lângă asta, poate nu l-am fi primit în casele noastre în acea vreme, dar astăzi putem să îi facem loc în inima noastră.

Anul acesta de Crăciun., sărbătorim naşterea lui Isus, aşa că doresc ca spiritul Crăciunului să vă însufleţească pe toţi, să fiţi într-adevăr mai buni, mai iertători, mai prietenoşi , mai fericiţi şi nu doar acum ci în fiecare zi din viaţa voastră! 

Şi oameni buni, biserica are rolul ei şi e deschisă mereu nu doar de Crăciun! :)

Crăciun fericit!!!


De ce ne declarăm creştini dacă nu vorbim despre Dumnezeu?

De ce se vorbeşte atât de puţin despre Dumnezeu? 
De ce este acesta un fel de subiect pe care toţi se feresc să îl aducă în discuţie?
Oamenii au nevoie să audă de Dumnezeu, să ştie de sacrificiul pe care l-a făcut pentru ei. 

Sunt sigură că sunt mulţi dintre voi care credeţi în El, şi a-ţi simţit intervenţia Lui în viaţa voastră, de ce nu o spuneţi şi altora?
Dumnezeu este prezent în vieţile noastre prin multe lucruri, inclusiv prin oamenii pe care ni-i trimite să aibă grijă de noi. 
Cum să-L cunoască oamenii care îl caută, sau cei care nu cred în El dacă noi nu le împărtăşim din experienţa noastră cu El?

De ce ne declarăm creştini dacă nu vorbim despre Dumnezeu? 
De ce ţinem credinţa doar pentru noi, de parcă ar fi un secret?
Oare nu ar trebui ca toţi oamenii să se bucure de dragostea şi binecuvântarea lui Dumnezeu?
V-ar plăcea ca cineva să ajungă în iad, doar pentru că voi nu-i spuneţi astăzi că Dumnezeu există, că Dumnezeu îl iubeşte şi i-a pregătit un loc în cer?

E ciudat să scriu aşa ceva? 
De ce? 
Doar ne declarăm creştini, doar aparţinem unei religii, credem în ceva, şi totuşi dacă mă apuc să vorbesc despre asta par a fi ciudată, sau pare că vreau să bag religia cuiva pe gât. Greşit. 
Nu vreau nimic altceva, decât să spun că Dumnezeu există, eu l-am întâlnit, e activ în viaţa mea, se implică în problemele mele, îmi ascultă rugăciunile, îmi trimite binecuvântări zilnic, şi cred că această bucurie trebuie împărţită cu toată lumea, pentru că Dumnezeu iubeşte pe toată lumea.

Viaţa este prea scurtă ca să o irosim

De multe ori aud că se spune: "Avem doar o viaţă şi trebuie să o trăim", şi sunt sigură  că dacă m-aş opri în dreptul tinerilor şi i-aş întreba ce înţeleg ei din această frază, majoritatea mi-ar spune că este vorba de distracţie, pe când dacă m-aş opri în dreptul persoanelor mai în vârstă sunt sigură că aceştia mi-ar oferi un alt răspuns.

Personal, când aud aceste cuvinte mă gândesc la faptul că viaţa este prea scurtă ca să o irosim fiind supăraţi pe cei de lângă noi, prea scurtă pentru a ne certa, prea scurtă pentru a nu oferi iertare, prea scurtă pentru a nu vedea lucrurile care ne fac cu adevărat sufletul să zâmbească.

Am doar o viaţă, şi consider că se merită să o trăiesc în cunoştinţă de cauză, se merită să o trăiesc lucid gândindu-mă la ceea ce las în urma mea. Pentru că până la urmă asta este ceea ce contează, dacă în urmă am lăsat oameni trişti, sau oameni veseli, dacă mi-am făcut un timp pe care să îl ofer celor dragi, timp în care să fac ceea ce îmi place, ce mă pasionează, timp petrecut vorbind cu Dumnezeu, atunci la urmă aş putea spune că mi-am trăit viaţa.

Şi eu sunt om, şi eu mă distrez, dar consider că viaţa este prea scumpă pentru a fi trăită doar în distracţii, consider că este nevoie de o balanţă, că undeva pe drum trebuie să ne oprim şi să plângem alături de cei ce plâng, cred că oamenii buni nu sunt proşti, ci sunt oameni cu un suflet mare, care vor lăsa ceva în urma lor, oameni care îşi trăiesc viaţa în limita bunului simţ.

Viaţa este prea scurtă pentru ca să o irosim pe lucruri fără de valoare, pe oameni care ne fac rău sau ne alungă, timpul nostru trebuie acordat acolo unde chiar este nevoie de noi. Toţi avem un loc al nostru undeva , pus deoparte, trebuie doar să îl găsim.

Concurs - şedinţă foto

Poate unii dintre voi nu ştiaţi, dar în timpul liber fac fotografii, de ce vă spun asta?
Pentru că doresc să organizez un concurs, care are ca premiu o şedinţă foto gratuită, ce va avea loc în Timişoara, (outdoor).

Aşa că dacă sunteţi interesaţi sau ştiţi persoane interesate, v-aş ruga să le anunţaţi. Detalii despre înscriere şi alte lucruri ce trebuiesc ştiute, găsiţi fie pe blogul meu de fotografie Lavinia Humeniuc Photography , fie pe pagina mea de fotografii de facebook Lavinia Humeniuc Photography,  de mentionat este faptul că vă puteţi înscrie doar pe pagina de facebook, între 11 şi 31 decembrie 2013.

Pentru orice nelămuriri puteţi să îmi scrieţi fie pe blogul de fotografie, fie pe pagina de facebook, menţionate mai sus.


Şi dacă tot am scris astăzi, cred că ar trebui să vă las şi un gând bun...

Nu uita să preţuieşti oamenii care îşi fac timp pentru tine, se interesează de tine şi care te au într-un colţişor din sufletul lor, chiar dacă uneori te pot enerva maxim, sau nu ai chef de ei. Niciodată nu poţi şti pentru cât timp îi ai lângă tine, şi mai mult decât atât, nu uita să îl preţuieşti pe Dumnezeu, care se îngrijeşte de tine zilnic!

Persoane care odată însemnau totul...


Sunt sigură că fiecare dintre noi avem oameni dragi, apropiaţi de sufletul nostru, de care suntem legaţi într-un fel sau altul, fie că este vorba de colegul de la şcoală, de la muncă, sau fie că este vorba de altcineva. Şi sunt la fel de sigură de faptul că măcar o dată în viaţă am fost dezamăgiţi de una dintre aceste persoane.

Poate că unii din noi am renunţat în a mai împărtăşi din dragostea noastră cu acele persoane, sau poate am continuat să iertăm şi să mergem mai departe cu acea prietenie, dar la un moment dat se întâmplă să ajungem la o răscruce de drumuri, şi fiecare să-şi vadă de viaţa lui.

Nu ştiu cum sunteţi voi, dar eu, când mă gândesc că am avut un suflet drag lângă mine, un om cu care am împărţit poate tot ce aveam mai scump ( şi nu mă refer la lucruri materiale aici,), mi-e greu să mă gândesc că totul s-a terminat

Deşi există în viaţa mea astfel de persoane, care odată însemnau totul iar astăzi sunt doar nişte oameni pe care îi ştiu după chip şi nume, totuşi când mă gândesc la amintirile ce mă leagă de ei, mi se pune un nod în gât, şi o întrebare mă chinuie mereu: " cum este posibil aşa ceva, cum poate un om să fie totul , iar apoi să se transforme în nimic?" 

Oare persoana aceea nu e la fel?
Şi dacă s-a schimbat în sensul că s-a maturizat, a crescut, are alte principii, totuşi nu e vorba de acelaşi om? Nu are acelaşi suflet?

Mă întristez când îmi dau tărcoale astfel de amintiri, dar viaţa m-a învăţat că Dumnezeu îţi ia unii oameni pentru că pur şi simplu au trebuit să împartă cu tine doar acea perioadă a vieţii tale, au fost acolo cu un scop, locul lor nu mai este lângă tine acum, locul lor e  lângă altcineva. Şi totuşi parcă nu mă pot obişnui cu ideea asta...

Uneori mă apucă un dor atât de mare încât uit de ce am păstrat distanţa faţă de o anumită persoană şi îmi doresc să retrăiesc momentele pierdute, să o am din nou lângă mine.
De unde ştim dacă ne este dor de timpul petrecut cu persoana respectivă, de amintirile frumoase, sau ne este dor  chiar de persoana respectivă?

Mă bucur atunci când...

Mă bucur atunci când întâlnesc oameni care încă cred în Dumnezeu, oameni care atunci când le spui despre Dumnezeu se luminează şi îţi spun doar lucruri bune despre El, despre cât de bun şi minunat este Dumnezeu.


Mă bucur atunci când văd oameni care încă obişnuiesc să se roage, să meargă duminica la biserică sau  oameni care citesc Biblia, pentru că nu , nu este demodat să faci astfel de lucruri ci dimpotrivă este bine pentru suflet.

Mă bucur când întâlnesc oameni care nu au uitat să ofere ajutor, oameni care în ciuda tuturor greutăţilor din viaţa lor nu au încetat să zâmbească şi să spere , oameni care vor să ofere nu doar să primească.

Mă bucur atunci când văd oameni care nu au uitat ce înseamnă să fii om, oameni care nu te ignoră ci au grijă să te bage în cercul lor  de cunoştinţe , să te primească cu drag.

Mă bucur să aud oameni care vorbesc în public despre Dumnezeu fără să le fie ruşine pentru faptul că se numesc creştini, pentru că nimănui nu trebuie să îi fie ruşine pentru numele de creştin, ci dimpotrivă toţi acei care se numesc creştini ar trebui să fie mândri pentru că sunt copii ai lui Dumnezeu.

Mă bucur când dau de oameni care ştiu să folosească cuvinte frumoase gen: te rog, iartă-mă, şi înţeleg că tu trebuie să fii tratat cu iubire.

Mă bucur să văd astfel de oameni, vreau să fac parte din categoria lor şi sper că şi voi vreţi la fel, sau chiar faceţi parte din ei.

I am here

Au fost momente în viaţă în care oamenii m-au părăsit, momente în care aş fi vrut să mă duc să spun amărăciunea ce o aveam în suflet cuiva dar nimeni nu s-a arătat interesat. În acele momente mă duceam şi vorbeam cu Dumnezeu, El era acolo, nu era prea ocupat pentru a asculta gândurile mele poate chiar nesemnificative,nu era prea superior aşa încât să nu poată să stea lângă o persoană slabă ca mine, era acolo.
Azi , sunt înconjurată de persoane care mă ascultă şi îmi sunt alături, dar l-am lăsat la o parte pe cel care a fost lângă mine mereu la greu, şi nu ştiu de ce, pentru că Dumnezeu e tot aici...
Am realizat că stau şi sufăr după oamenii care pleacă din viaţa mea şi parcă aş vrea să cerşesc din atenţia lor, deşi tot ce am şi tot ce sunt vine de la Dumnezeu, nu m-am dus niciodată să cerşesc atenţia Lui, El mi-a oferit-o gratuit, cu toată dragostea , dar de multe ori l-am refuzat. 
Mi se pare sau mă duc după cine nu trebuie? 
Am oamenii care trebuie lângă mine, Dumnezeu ştie că îmi trebuie prieteni, familie, şi mi i-a trimis, de ce atunci cerşesc atenţia celor care au plecat?

Nu căutaţi atenţia oamenilor, căutaţi atenţia lui Dumnezeu, El e mereu acolo!

Dragostea la 14 ani !


De ceva timp mă macină, sau mai bine zis mă scoate din minți un subiect pe care am zis totuși că nu e treaba mea să îl discut, dar parcă ceva nu-mi dă pace.

Am ajuns să aud de la fete cu vârste cuprinse între vârste de 14-16 ani, că nu există iubire. Și acest lucru, sincer, nu mi se pare normal.
Adică serios acum, înțeleg că vine îndrăgosteala asta timpurie, și e senzația aia că iubești deși ai doar 13,14 ani, și ai face orice pentru persoana respectivă, și nu poți trăi fără ea dar chiar poți iubi în adevăratul sens al cuvântului la această vârstă?
Și mai ales, ce așteptări poți avea de la un băiat de 15,16, ani, ( pentru că bănuiesc, că din moment ce  fetele au această vârstă băieții pot avea maxim 18-19, ) care poate nu vrea decât să se distreze,  ori să aibă o prietenă, pentru că e la modă să ai una.
De ce fetele care abia au intrat în perioada adolescenței, vor o iubire din aia, gen :”Titanic”, deși e clar că așa ceva se întâmplă între doi oameni maturi, responsabili?

Iubirea nu o constituie acei fluturi din stomac, iubirea  e mai mult decât atât, și fără supărare, dar părerea mea este că iubirea pe de altă parte este și un angajament, și ar trebui să se pună accent pe ea la momentul potrivit, la vârstă potrivită.

Nu zic că nu trebuie să ai pe cineva, sau să îți placă de cineva, că vorba aia: ”inimii nu-i poți porunci”, dar zic că nu ar trebui să avem așteptări, ori să zicem, că nu există iubire.

Cum poți spune că nu există iubire dacă nu ai experimentat asta?
Este o diferență între a plăcea și a iubi, este o diferență între a fi îndrăgostit și a iubi, este o diferență între iubirea copilărească, imatură, și iubirea responsabilă, iubirea ce ține o viață.
Este o diferență între pasiune și iubire.


Cea mai bună definiție a iubirii peste care am dat se găsește în Biblie, în Corinteni 13:4,5,6,7
Dragostea este îndelung răbdătoare
Dragostea este plină de bunătate
Dragostea nu pizmuiește
Dragostea nu se laudă
Dragostea nu se umflă de mândrie
Dragostea nu se poartă necuviincios
Dragostea nu caută folosul său
Dragostea nu se mânie ( Dacă într-adevăr ai iubit o persoană sau o iubești nu ești mânios pe ea nici chiar dacă ți-a făcut foarte mult rău, nici chiar după ce vă despărțiți, nici chiar peste ani )
Dragostea nu se gândește la rău
Dragostea nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr.
Dragostea acoperă totul
Dragostea crede totul
Dragostea nădăjduiește totul
Dragostea suferă totul

Aceste afirmații înumulțiți-le cu un infit, adunați-le de o mie de ori și aplicați-le în măsura în care puteți în viața voastră.
Asta e dragoste.

Am fost și eu ”îndrăgostită” la 14 ani , știu cum e, dar realizez acum, că nu a fost adevărata dragoste, a fost altceva.
Și mă consider o persoană deschisă la idei noi, dar chiar nu pot să cred că cineva de 14 ,15 ani zice că nu există dragoste, când o să vină un om de 50 de ani să îmi zică așa ceva, poate am să îl cred.

Așa că, sfatul meu, nu spuneți iubire la orice sentiment ce vă dă târcoale, și nu vă pierdeți timpul cu băieți care nu sunt de nasul vostru și care nu vă vor face decât să suferiți și să spuneți ”nu există dragoste”.
Dragostea adevărată există, și o veți întâlni la momentul potrivit cu persoana potrivită.



Revista A.V.A.



 Tot am auzit vorbindu-se despre revista A.V.A ( Agenda Valorilor Actuale), și m-am gândit de ce să nu vorbesc și eu despre ea?
Până la urmă, nu e ca și cum aș citi-o în calitate de străin, ci în calitate de prietenă și admiratoare pentru că a fost creată de niște persoane dragi mie. E drept că din acele persoane dragi, doar una a rămas să se ocupe acum de revistă, și mă bucură faptul că a avut puterea să continuie de una singură și să ajungă din ce în ce mai departe.

Dacă sunt printre voi persoane care încă nu au auzit de aceată revistă, probabil se întreabă ce fel de revistă e, cu ce se ”mănâncă” ?

Agenda Valorilor Actuale este o revistă culturală, adresată în special tinerilor dar nu numai, iar scopul ei este de a promova talentele și lucrurile de valoare care azi par să fie uitate.
Există multe reviste despre celebrități, despre animale, dar cât de multe sunt revistele ce promovează arta, sentimentele expuse prin intermediul unei poezii, cântecele, proza, și chiar blogging-ul?

A.V.A. este altceva, A.V.A. este mai mult decât o revistă pe care o răsfoiești, A.V.A. este vocea sufletelor celor care scriu, a unor oameni simpli ca și voi dar care au îndrăznit să dea și celorlalți câte ceva din frumusețea lor.

Parcă astăzi s-ar zice: ”Trăiesc pentru bani”

Noi, oamenii alergăm după multe lucruri, dar mai mult decat orice alergăm după bani.
Și de ce să nu o facem din moment ce este nevoie de ei pentru a putea trăi?
Dar totuși mi se pare mie, sau în ziua de astăzi banii au devenit mai mult decât necesari? 
Adică, normal e să spui, ”am nevoie de bani pentru ca să pot trăi”, dar parcă astăzi s-ar zice ”trăiesc pentru bani”. 

Ceea ce vreau să spun este că suntem nesătuli de bani, nu ne oprim la strictul necesar, vrem mai mult și singurul lucru pentru care ne stoarcem puterile sunt banii.

Întrebarea este, se merită?

Toată lumea este preocupată să își facă o carieră, să lucreze într-un domeniu de pe urma căruia se poate câștiga mult. Și de multe ori punem accentul atât de mult pe carieră, pe bani încât neglijăm ceea ce este cu adevărat important. 
Cu siguranță că sunt mulți care pun cariera pe primul plan și familia pe al doilea plan, dar oare până la urmă cu ce rămânem?
Oare e mai important să ai grijă de trup, sau de suflet?
De ce totuși banii ăștia ne fac să ne chinuim zilnic, dar persoanele dragi, cerșesc din timpul nostru?
Câți dintre noi sunt preocupați să iubească?
Câți dintre noi au curajul să spună măcar odată,” nu am timp de lucru, astăzi stau cu cei dragi.” Totuși, spuse altfel (”nu am timp , lucrez,”) sunt folosite destul de des aceste cuvinte.

Nu ar trebui să ne punem un semn de întrebare?

Nu trebuie să mai menționez de faptul că dacă banii sunt pe primul loc, Dumnzeu probabil e pe ultimul. De fapt, lucrurile ar trebui să stea cu totul și cu totul altfel. 
Poate ar trebui să ne revizuim ordinea priorităților.Viața e scurtă, banii nu-i vom lua cu noi după ce vom muri, banii nu oferă fericirea, nici măcar nu o întrețin. Adevărata fericire poate să fie și o sărăcie petrecută alături de oamenii pe care îi iubești, și având o inimă mulțumitoare, adevărata fericire e lângă Dumnezeu. 

Nu zic că nu e important să îți faci carieră, sau să câștigi bine, nu zic că nu trebuie și că nu este nevoie de muncă, zic doar, că trebuie să ne oprim la strictul necesar, și să nu devenim lacomi, trebuie să acordăm timp și pentru suflet.

Scrisoare de mulțumire...

Oamenii au timp pentru multe lucruri, dar atunci când vine vorba de mulțumire și de cuvinte calde, nu prea mai au timp.
Să fiu sinceră, eu , am cam rămas în urmă la capitolul mulțumiri, poate și voi, dar totuși azi este încă  timp...


Am deschis ochii azi dimineață, am privit spre cerul senin , albastru, cu niște nori ce par foarte pufoși, și pentru asta vreau să îi mulțumesc lui Dumnezeu.
Am auzit vocea persoanelor de lângă mine, și chiar dacă nu îi am pe toți cei dragi alături fizic, totuși știu că ei sunt  bine, și că Dumnezeu le poartă de grijă, pentru asta, și pentru că aud, vreau să îi mulțumesc lui Dumnezeu.
Am mâncat astăzi, și deși, poate unora li se pare banal, totuși mă gândesc că unii chiar nu au ce mânca, așa că am motiv să îi mulțumesc lui Dumnezeu.
Am vorbit azi, și aș putea să zic, e normal să vorbești, doar de aia ai gură, însă pe de altă parte , aș putea să zic, că unii nu pot vorbi, și dacă eu o pot face, pentru asta, vreau să îi mulțumesc lui Dumnezeu.
Am mers azi, cu toate că nu prea am vrut, dar dacă mă gândesc la cei care sunt într-un căruț cu rotile , eu trebuie și pot să îi mulțumesc lui Dumnezeu.
Am avut cu ce mă îmbrăca azi, așa că pot să îi mulțumesc lui Dumnezeu, alții nu au.

Dar, cei care nu au lucrurile acestea, sau nu sunt în întregime sănătoși, cei care nu văd, sau nu aud, ei au pentru ce să mulțumească?
Da! Cu toții avem motive pentru care să îi mulțumim lui Dumnezeu, la fel cum toată lumea are motive pentru care să ceară ajutorul lui Dumnezeu.

Oamenii au timp pentru multe lucruri, dar azi a venit vorba de cuvinte calde, de mulțumiri, așa că hadeți să îi apreciem pe cei care fac ceva pentru ei, și să le spunem cât de mult înseamnă acel ceva, poate fi și un pahar de apă primit de la cineva. Și mai ales, haideți să ne facem timp, să îi mulțumim lui Dumnezeu.

Lista mea...ar trebui să fie kilometrică, dar mă limitez la cuvintele astea.

"De ce eu?"

 Cu siguranţă că nu sunt singura care a auzit punându-se întrebări de genul: "De ce eu?" ; "De ce îmi dă Dumnezeu atâta necaz?" sau: "Ce am făcut să merit asta?", însă nu ţin minte să fi auzit vreodată întrebări de genul : "De ce îmi dă Dumnezeu atâtea bucurii?", "Ce am făcut să merit oamenii minunaţi de lângă mine?" , "Ce am făcut să merit un Tată în ceruri care mă iubeşte atât de mult?".

Judecând după aceste întrebări aş spune că suntem foarte săraci în ceea ce ne priveşte, dar nu săraci în lucruri materiale ci săraci în bucurie, în împlinirea sufletească. 
Oare chiar suntem atât de nenorociţi pe cât ne vedem? 
Chiar nu avem oameni minunaţi lângă noi pentru care să mulţumim şi să ne întrebăm dacă îi merităm? 
Nu avem nici un fel de fericiri pentru care să fim recunoscători?
Cumde când vine vorba de o problemă cât de mică ne plângem în ultimul hal, dar când vine vorba de persoanele dragi sau de bucurii nu spunem nimic, mai ales la adresa lui Dumnezeu.
Şi de ce? 
Nu vin de la El şi bucuria şi tristeţea? 
Nu Dumnezeu este Cel care i-a trimis pe cei pe care îi iubim în viaţa noastră?

Cred că suntem bogaţi în ceea ce priveşte sufletul şi în ceea ce ne face să fim ferciţi, dar suntem prea ocupaţi să privim în direcţia lucrurilor pe care nu le avem, (dar pe care alţii le au), încât uităm să mulţumim, uităm să ne bucurăm, uităm să ne facem timp pentru ceea ce este într-adevăr important în viaţa, şi anume, Dumnezeu, cei dragi şi ceea ce le dăruim din timpul şi dragostea noastră.

Învaţă să trăieşti nu doar să exişti!

 Câteodată este greu să găseşti un motiv pentru care să continui să lupţi iar viaţa pare să fie atât de grea încât nimic nu mai are sens sau rost, dar adevărul este că întotdeauna putem găsi ceva care să conteze, ceva care să ne arate că e frumos să trăieşti.

Am auzit de multe ori că nu este de ajuns să exişti trebuie să mai şi trăieşti, şi de asemenea am întâlnit oameni care au zis că nu au pentru ce să trăiască. 
Şi totuşi pentru ce trăim? 
E neapărat să avem un motiv pentru care să trăim?

De ce mereu trebuie să despicăm firul în patru, să ne punem întrebări şi să le dăm un răspuns, de ce nu se poate pur şi simplu să deschidem ochii într-o dimineaţă şi să trăim în adevăratul sens al cuvântului, fără să ne întrebăm de ce, sau pentru ce?

Să lăsăm la o parte cuvintele care îl au pe nu în faţă, cum ar fi, nu am pentru ce. Unii poate sunt singuri, poate nu au la cine să se întoarcă atunci când păşesc în casa lor, dar asta nu înseamnă că nu pot simţi din plin fiecare clipă pe care le-o rezervă viaţa, asta nu înseamnă că nu se pot bucura.

Trebuie să învăţăm să ne bucurăm atunci când vedem o floare, când respirăm parfumul ei, să ne bucurăm atunci când simţim apa, sau auzim o cascadă curgând, să ne bucurăm atunci când auzim oameni vorbind, cântând, să ne bucurăm de un răsărit, de  râsul unui copil.
Lucrurile acestea sunt mărunte, dar numai dacă avem timp pentru ele vom învăţa cu adevărat să trăim şi nu doar să existăm. 

Câteodată este greu să găseşti un motiv pentru care să continui să lupţi, dar acela este momentul în care trebuie să deschizi bine ochii şi să îţi dai seama că încă mai ai multe de auzit şi de văzut.

Învaţă să trăieşti nu doar să exişti!

Melancolie


Simţea căldura revărsată de razele de soare şi parcă mii de amintiri o cuprindeau în tăcere.
Era singură şi un sentiment de melancolie îi dădea târcoale.Îşi dorea să mai fie copil, să mai vadă oameni fericiţi în jurul ei, dar acum parcă toţi erau trişti, parcă toţi aveau nevoie de ceva pentru ca inima lor să fie împlinită.
Mult ar fi vrut ca să poată să ofere ea iertarea, dragostea, fericirea, şi chiar oameni, dar lucrurile acestea erau peste puterea ei.
Şi-ar fi dorit să meargă la toţi pe care îi iubea şi să le ofere o îmbrăţişare prin care să le şoptească : "Aici e tot ce ai nevoie", dar uneori îmbrăţişarea nu rezolvă nimic. 

Privea oamenii care odată făcuseră parte din viaţa ei, şi ar fi vrut să le mai vorbească, să le mai ofere ceva, dar drumurile acelea erau de mult blocate, şi ea a încercat să accepte ideea aceasta.
Privea cerul şi aştepta răspunsuri la multele întrebări ciudate, dar Dumnezeu părea să tacă, iar tăcerea Lui părea să zică : "Mai aşteaptă!".

Odată, s-a întâlnit cu timpul, a avut emoţii şi a simţit că îl poate prinde în mâinile sale ca pe nisip, dar timpul i-a scăpat printre degete şi i-a spus : "Nu ţi-am fost niciodată prieten".
A rămas supărată o vreme, şi parcă toate erau fără rost, dar într-un târziu a înţeles nişte lucruri, pe care astăzi vi le spune vouă...

  • Nu putem să le aducem celor dragi ceea ce le lipseşte, fie că este vorba de starea lor materială, de o persoană dragă sau de iertare din partea cuiva, putem însă să îi înconjurăm cu iubire, cu cuvinte calde, şi să ne rugăm pentru ei, pentru ca Dumnezeu să se îngrijească de nevoile lor.
  • Nu putem să păstrăm toţi oamenii ce intră în viaţa noastră lângă noi, dar îi putem ţine în sufletul nostru şi să ne amintim cu drag de ei.
  • Nu putem să ne considerăm singuri, atunci când există persoane care să zică : " Sunt aici ".
  • Nu putem să tacem din gură, atunci când ştim că Dumnezeu oferă răspunsuri, uneori chiar prin tăcere şi prin aşteptare.

Un prieten loial!


Dacă m-ar fi întrebat cineva anul trecut sau acum 2 ani ce cred despre prietenii adevăraţi aş fi răspuns fiind ferm convinsă că aceştia există, că, cred în ei, că am astfel de persoane lângă mine.

Dacă m-ar întreba cineva acum ce cred despre prietenii adevăraţi aş spune că s-ar putea să am astfel de persoane lângă mine, totuşi nu aş fi la fel de convinsă.
Dacă m-ar fi întrebat cineva acum 2 ani, ce cred despre durata prietenilor adevăraţi aş fi spus că ei rămân lângă tine în ciuda distanţei.
Dacă m-ar întreba cineva acum ce cred despre durata prietenilor adevăraţi aş spune că e posibil ca şi aceştia să ne părăsească la un moment dat.

Totuşi, în ciuda a toate dezamăgirilor primite de la prietenii mei "adevăraţi", am găsit un prieten loial, statornic şi un bun ascultător, unul care îşi ţine cuvântul, şi care oferă dragoste necondiţionată. 
Mai mult decât atât, acest prieten a făcut un sacrificiu enorm pentru mine.
V-aş sugera să îi căutaţi compania pentru că este prietenos, şi plin de bunătate, îndelung răbdător şi plin de iertare.
Nu te judecă după înfăţişare, sau după cum te îmbraci, dar se uită la inima ta, şi îţi oferă iubire. Acest prieten , este Dumnezeu, El este un prieten loial, oricine îl are, nu rămâne dezamăgit!

Ce pot spune despre prietenia Lui? 
Ţine atâta timp cât eu comunic cu El!
Nu ai vrea şi tu un prieten loial?

Părinţilor...


De prea multe ori am întâlnit situaţii în care părinţii în loc să îşi ajute copilul şi să îi fie alături îl fac să se subestimeze, comparându-l cu alţi copii, spunându-i că aceştia sunt mai buni.
Copilul nu trebuie comparat decât cu el însuşi, altfel va creşte crezând că el nu e bun, că poate nu e în stare să facă un lucru sau altul, sau că oricum ar fi x, e mai bun ca el. Şi va crede că părinţi nu sunt mulţumiţi de el tot din acest motiv.

De prea multe ori copilul este ignorat atunci când caută să vorbească cu părinţii pe motiv că aceştia sunt ocupaţi, au foarte mult de lucru.
Dar vă rog să răspundeţi la această întrebare, ce e mai important în viaţă banii sau fericirea copilului tău?  
Şi aici nu cred că ar trebui folosită scuza, că banii tot pentru copil sunt, pentru că sunt sigură că atunci când va creşte mare, nu îi va mulţumi tatei sau mamei pentru multele jucării primite ci pentru dragostea şi timpul pe care aceştia i l-au oferit, pentru modelul pe care l-a avut de urmat.

De prea multe ori văd părinţi care îşi bat sau îşi ceartă copii nu pentru că ar fi vinovaţi ci pentru mici accidente care i s-ar putea întâmpla oricui, chiar şi unui om mare. Vi se pare normal că dacă ai făcut ceva din greşeala, (pur şi simplu ai scăpat o cană şi s-a spart, sau alte astfel de exemple) să fii certat sau bătut?

Nu sunt în măsură să dau sfaturi pe tema asta, pentru că nu sunt la acea vârstă la care să fiu părinte sau să am această experienţă dar aceste lucruri le scriu din modul meu de vedere, al unei tinere, care a fost odată copil şi care observă cum sunt crescuţi alţi copii, iar astfel îmi permit nu să vă spun, ci să vă rog, pe cei care sunteţi părinţi să acordaţi din timpul vostru copiilor, să încercaţi să îi înţelegeţi şi să le oferiţi mai multă dragoste decât jucării.

Am fost şi eu copil, şi vă pot spune de jucării, că am avut multe şi frumoase, dar nu vă pot spune despre dragoste pentru că pe aceia nu prea am simţit-o, şi îmi lipseşte chiar şi astăzi.

Aşteptări de la prieteni


Mi s-a spus că nu trebuie să am aşteptări de la prietenii mei, dar atunci de ce să îi mai numesc prieteni dacă nu am aşteptări de la ei? 
Nu pe asta se bazează o relaţie de prietenie, pe faptul că două sau mai multe persoane cu interese comune sau mai puţin comune parcurg un drum împreună la bine şi la rău fiindu-şi alături?
Nu e prietenul, persoana aceia pe care o deranjezi oricând ai nevoie de ajutor? 
Nu e prietenul persoana care apelează la tine atunci când simte nevoia?
Nu e cel care trece cu tine prin bucurii şi întristări?
Nu e normal să ai nişte aşteptări de la persoanele cu care ai o relaţie de prietenie?

Eu cred că prietenia are la bază comunicarea, respectul, sinceritatea, cred că ajutorul ar trebui să vină din partea ambelor persoane implicate. 
Dacă doar unul dintre cei doi prieteni ajută iar celălalt nu face decât să profite, şi să vină la acea persoană doar când are nevoie de ceva, mai poate fi numită aceasta prietenie?
Să nu ai aşteptări ar înseamna să nu îl cauţi când ai nevoie nu? 
Păi din moment ce nu am aşteptări de la tine de ce te-aş căuta atunci când am nevoie să vorbesc cu tine? 
Nu, eu nu pot înţelege afirmaţia asta, nu e ca şi cum ţi-ai oferi prietenia ca să aştepţi ceva în schimb, dar tocmai relaţia solidă pe care o ai cu cineva te poate face să spui : " E prietenul meu, ştiu că mă pot baza pe el! Mi-a promis că va fi acolo pentru mine!" iar tu crezi aceste vorbe, deci înseamnă că deja ai o aşteptare de la persoană respectivă nu?

Eu de ce scriu?!

Cineva mi-a spus: ” Scriam ca să umplu un gol” , și am stat acum să mă gândesc, eu de ce scriu?

Eu nu pot să îmi umplu golurile prin scris, pentru că ele rămân tot acolo și mă macină, singurul lucru pe care îl pot face prin scris în privința aceasta, este să îmi aștern sentimentele pe hârtie pentru a mă descărca, dar de cele mai multe ori nu pot exprima ce simt. 

De ce scriu?
Scriu pentru că am ceva de spus, am un mesaj de transmis , vreau să le spun oamenilor că există speranță, există bucurie, există dragoste, chiar și în ziua de astăzi! 
Există Dumnezeu, există credință, există un motiv pentru care să lupți, să continui!
Există un mâine, există un soare!


Absența lui Dumnezeu

Există mulți oameni care tind să creadă că răul este permis datorită faptului că Dumnezeu nu există, când , de fapt, răul nu arată altceva decât că Dumnezeu este absent în inimile oamenilor. Dumnezeu există, și se implică în viața oamenilor atâta timp cât aceștia îl cheamă, îl caută și împlinesc voia Lui. Nu se poate să fii după cum vrei, să îi încalci poruncile, să fii plin de răutate și să mergi în același timp cu Dumnezeu. 

Dacă în lume se întâmplă atât de multe lucruri rele, nu înseamnă că Dumnezeu nu le vede, că stă nepăsător, sau că El nu există, ci înseamnă că omul nu mai știe ce înseamnă să fie bun tocmai pentru că l-a alungat pe Dumnezeu din viața lui și a făcut totul după cum l-a dus mintea.

Să ne mirăm de ce sunt atâtea violuri in lume? 
De ce nu ar fi dacă e la modă să umbli în pantaloni scurți în care ți se vede mai mult decât trebuie, și altele?  (Aici sunt finuță, să nu zic exact ce se vede)

Să ne mirăm de ce sunt atâtea crime?
De ce nu, din moment ce Gigică nu știe să își controleze nervii și dacă nu-i convine că George există trebuie să îl omoare, doar Gigică a dat viață oamenilor și are drepturi, corect?
Să ne mirăm de ce oamenii sunt răi?
De ce Dumnezeu nu se implică?
Pentru că oamenii nu apelează la El, oamenii nici măcar nu-l mai pomenesc, nici de sărbători nu se mai zice numele Lui.

Într-o lume în care Dumnezeu nu este chemat, răul este în frunte.

Sunt...

 
  • Sunt momente în care ochii nu au lacrimi, dar sufletul îți plânge.
  • Sunt clipe în care nu ai cuvinte și totuși inima spune totul.
  • Sunt zile în care realizezi că persoana ce ți-a fost aproape te-a dezamăgit și totuși încă o aștepți.
  • Sunt ore în care timpul pare că s-a oprit în loc pentru tine, dar de fapt, el aleargă în același ritm.
  • Sunt secunde în care lacrimile vor să curgă dar nu le lași, de parcă te temi să arăți că simți, că te doare.
  • Sunt sentimente atât de profunde încât atunci când vrei să le exprimi ții gura închisă, lași sufletul să vorbească.
  • Sunt zile în care aștepți ploaia să curețe rămășițele dar ea nu vine, așa că te obișnuiești cu ele.

Zâmbetele sunt gratuite și nu se termină

Cei care au nevoie de un zâmbet trebuie să îl caute undeva prin buzunarele sufletului pentru că acolo stau de multe ori ascunse sub praf și așteaptă să fie luate.
Noi avem multe zâmbete aruncate prin suflet doar că uităm să le mai găsim, sau să le căutam.

În realitate zâmbetul este bijuteria perfectă pentru femei și haina cea mai frumoasă pentru bărbați, nu trebuie să ignorăm acest detaliu, nu trebuie lăsat acasă, ci purtat mereu.
Și ce dacă viața e plină de greutăți, soarele stă după nori chiar și pe timp de ploaie, și zâmbetul trebuie păstrat pe vreme rea.

Nimic în viața nu vine spre noi, ci totul trebuie căutat, trebuie să luptăm pentru ceea ce vrem, la fel este și cu gândurile bune, trebuie să vrem, să ne dorim să vedem și partea frumoasă a paharului, pentru că întotdeauna există această parte, și tocmai ea este cea care atrage zâmbetele noastre.

Ce o să alegem? Să ne lăsăm copleșiți de greutățile vieții sau să scotocim în buzunare după zâmbete și să dărim și altora?  Zâmbetele există, sunt gratuite, și nu se termină niciodată!

Pașaport spre lună

 


Pe măsură ce cunosc mai bine oamenii și aud mai multe despre comportamentul lor, îmi vine să îmi fac pașaport spre lună, să mă mut acolo cu totul.
Cine dorește să trăiască într-o lume în care oamenii nu știu și nu vor să fie oameni?
Unde e dragostea pe care se presuspune că ar trebui să o avem, cea fără prefăcătorie, cea care vine din suflet și oferă mângâiere oricui?
De ce s-a ajuns aici?
Mi-e groază să deschid televizorul să mă uit la știri, mi-e groază și să merg pe stradă uneori, clar , luna ar fi un loc mai sigur, pentru că ajung la concluzia că e mai bine în pustietate decât pe lângă oameni.
Unde sunt caracteristicile ce ne fac umani, ce ne diferențează de animale?
 Până și ele sunt mai bune și au inimă mai mare decât noi.
Omul a ajuns un nimic, la propriu, a ajuns să fie mai rău decât o bestie, când o să ne deșteptăm?
Sau mai bine zis, ne vom trezi la realitate?
Dumnezeu a creat omul din iubire, pentru iubire, și omul ce face?
Distruge tot ce îi iese în cale, și cu ce drept?!
Mi-era frică de multe lucruri, dar nu m-am gândit că va trebui să mă tem și de cei pe care îi numim semenii noștri, cei cu care stăm la aceiași masă.
Mă bucur că într-o lume care se schimbă mai des decât o face vremea, există Cineva care rămâne statornic în toate, și este de partea mea, de partea ta, de partea celor care încă vor să iubească, încă vor să fie oameni.

Judecata oamenilor...

Singurul care poate să-mi judece viața este Dumnezeu, nu oamenii, nu familia, nu prietenii, pentru că nimeni nu știe cu adevărat prin ce am trecut, ce am simțit sau cum a fost mai bine, ce am gândit. 

Oamenii știu repede să tragă concluzii, să arunce cu noroi în tine, fiecare după gândirea și limitarea lui, ei au viețile lor, de ce oare nu se ocupă de ele, și vin repede să tragă cu urechea și cu ochiul la viața ta ca să îți critice acțiunile?

Viața mea, alegerile mele, responsabilitatea mea, asumarea e tot a mea, eu plătesc pentru ce greșesc. Și da, e normal să greșesc, de aia sunt ființă umană și nu Dumnezeu.

Sunt sătulă de astefel de persoane, care nu mă cunosc, nu-mi știu durerea, nu-mi știu bucuria, dar vin să mă critice, să își dea cu părerea legat de ce am făcut.

Tot ce am făcut îmi asum, și răspund în fața Creiatorului meu, Dumnezeu, nu în fața oamenilor care văd doar dintr-o singură parte paharul, măcar dacă l-ar privi întreg ar fi ceva, poate ar mai avea dreptul să spună ceva.

Da , cu ce drept vine cineva să îți critice sau să își dea cu părerea legat de viața ta, a trăit el în locul tău?
Fiecare are viața și acțiunile lui, dacă eu nu mă bag în viața  nu știu cui, mi se pare corect ca nici acea persoană să nu se bage aiurea în viața mea, nu am judecat, nu mă judeca nici tu.

Judecata oamenilor în ceea ce le privește pe alte persoane mi se pare de prost gust.

A new day...

 Fiecare dimineață în care ochii ți se deschid reprezintă o nouă zi, și depinde de tine felul în care va decurge această zi. Tu ești cel care alegi să deschizi una dintre cele două ferestre numite fericire și tristețe pentru ca ele să îți lumineze camera.
Depinde de tine dacă alegi să deschizi ușa oportunităților ce îți stau în față sau dacă decizi să lași ușa închisă.
De multe ori tu trebuie să faci niște pași, să îndrăznești, să crezi, să lupți, nu aștepta să îi facă altcineva pentru tine, deoarece șansele vin și pleacă.
Și Dumnezeu se implică în viața ta, precum îl cauți și te rogi...
O nouă zi a început acum, mai departe depinde de tine !

A new day ...

Visele prind viață...


Unii spun că visele sunt doar iluzii ce pier, dar adevărul este că visele sunt mai mult decât atât.
Oricine poate visa, și atâta timp cât crede și nădăjduiește în Dumnezeu poate să ajungă să-și vadă visul împlinit.
Spun acest lucru pentru că mie chiar mi s-a întâmplat, iar visul meu a implicat o persoană , a implicat mai multe lucruri complicate. 
Dar am crezut, m-am rugat și am așteptat 2 ani și câteva luni...

Așa că celor care au un vis, sau luptă pentru ceva prețios , le spun să nu renunțe oricât ar fi de greu, oricât de lungă ar părea calea, și chiar dacă pare imposibil, sau lumea nu crede , nu renunțați!  :)
Visele prind viață, și atunci când o fac, îți dai seama că nimic nu a fost în zadar, dar să nu uităm de Dumnezeu pentru că de unii singuri nu vom reuși niciodată nimic!

Sinceritate

Am văzut o poză pe internet cu un mesaj care m-a inspirat să scriu, pentru că era chiar mesajul potrivit pentru mine şi pentru perioada prin care trec, apoi am abandonat ideea. 
Nu e prima oară când abandonez ideea, pentru că de multe ori am ceva de spus şi nu o spun, nu de teamă ci pentru faptul că mă gândesc la cititori, deoarece toate ideile mele se leagă de Dumnezeu, şi mă gândesc că poate oamenii care citesc ce scriu s-au săturat să găsească aceleaşi subiecte. 

Dar, apoi, dând căutare pe google, cu numele blogului meu am dat de o poezie, pe care mi-a scris-o un prieten, despre blog şi am realizat că pentru unii oameni  chiar contează faptul că scriu despre Dumnezeu, pentru că acest lucru îi încurajează. 
Aşa că nu trebuie să mă opresc din scris despre El.
Şi nu aş scrie despre Dumnezeu dacă nu aş avea motive să o fac, dar adevărul este că atunci când îi vezi dragostea revărsată asupra ta zilnic nu prea poţi să taci şi să ignori sentimentul ce te învăluie, şi vrei să le spui şi celorlalţi că Dumnezeu există şi se implică în viaţa oamenilor.

Şi dacă tot este vorba de sentimente, de recunoştinţă şi de blog, aş vrea să menţionez că blogul, este cel mai minunat lucru care mi s-ar fi putut întâmpla, pentru că fără de el, nu aş fi cunoscut trei persoane minunate, care mi-au fost alături chiar de la kilometri depărtare, m-au făcut să le simt prietenia şi grija, m-au încurajat când aveam mai multă nevoie, şi dacă odată credeam că prieteniile la distanţă nu rezistă pot spune categoric că mi-am schimbat părerea la 180 de grade. 

Pe una dintre aceste persoane am întâlnit-o, pe o altă persoana urmează să o întâlnesc curând şi ultima, dar nu cea din urma, sper că se va ivi o şansă , iar dacă nu, o voi face eu cumva să se iveasca :)  
Şi prin acest mesaj, aş vrea să le mulţumesc acestor persoane pentru tot ce au făcut pentru mine, mi-au intrat în suflet şi sper că într-o zi să le pot întoarce lucrurile frumoase pe care le-au făcut. Vă mulţumesc! 

Nu le voi da numele,dar se ştiu ei! :D

Just human

Câteodată am prea multe aşteptări de la mine şi de la persoanele de lângă mine, câteodată vreau să le dau un imbold să fie aşa cum trebuie să fie, aşa cum gândesc eu că ar trebui să fie, dar este greşit, pentru că fiecare are felul lui de a fi, pentru că întotdeauna vom fi limitaţi, suntem oameni, doar oameni, nu super genii şi cred că uneori e bine să luăm o pauză de la toate, să respirăm, şi să ne spunem:
 " E ok să fac greşeli din când în când, sunt om!"
Dar atâta timp cât greşelile tale nu provoacă suferinţa altora, atâta timp cât le recunoşti, le accepţi şi încerci să le corectezi.

Catalogul absenţelor

Mă gândesc la catalogul de la şcoală, la fiecare sfârşit de an , când se trage linie sunt numărate o mulţime de absenţe, unele motivate, altele nu.

Dar există şi un catalog al vieţii, acolo se trec absenţele noastre din viaţa prietenilor, a familiei şi absenţele familiei, prietenilor din viaţa noastră.
Dacă stau să trag linie şi aici, nu după un an ci după mai mulţi pot spune cu regret şi dezamăgire că sunt mai multe absenţe decât prezenţe în ceea ce-i priveşte pe oamenii dragi din viaţa mea. 
Sunt multe zile fericite, sau mai puţin fericite în care ar fi trebuit să fie alături de mine dar nu au fost.


Sunt de asemenea zile în care ar fi trebuit ca eu să fiu alături de alţii şi nu am fost, sau nu de ajuns.
Se poate spune că multor din oamenii care au promis că vor fi lângă mine li s-ar putea scădea un punct la purtare, sau chiar mai multe din cauza absenţelor. 
Însă ar conta? 
Adevărul este că uneori oamenii trebuie lăsaţi liberi, să absenteze dacă asta vor, însă cei ce te iubesc găsesc întotdeauna un mod pentru a păstra rubrica cu absenţe din catalogul vieţii aproape goală.


Şi totuşi, mai există un catalog. Acesta este al lui Dumnezeu, am fost uimită să observ că El nu avea nici măcar o absenţă în ceea ce mă priveşte. A fost mereu acolo, la prima aniversare  a zilei mele de naştere, la primele lacrimi, prima dragoste, prima dezamăgire,prima rugăciune...şi la toate care au mai urmat.
 Am rămas tăcută pentru un moment şi m-am gândit ce merit am pentru ca Dumnezeu să mă iubească atât de mult încât să fie zilnic prezent lângă mine, dar adevărul este că nu am nici un merit.


Acum, poate că v-am pus pe gânduri şi o să vă imaginaţi propriul vostru catalog al absenţelor, şi nu ştiu în ce parte se va înclina balanţa dar sunt sigură că Dumnezeu nu are absenţe nici în cazul vostru, iar dacă vi se pare că are, înseamnă că nu L-aţi observat, dar El a fost acolo, la fel cum e cu soarele, nu îl vezi tot timpul dar el e acolo.

Deci, când vă veţi pune întrebarea: "Unde e Dumnezeu?" să ştiţi că e lângă voi, chiar în momentul acela.


P.S. Oamenii cu prea multe absenţe , cu n puncte scăzute la purtare,  ar trebui şterşi?!

De-ale mele...

E sfârşit de iunie, timpul trece, din nou acţionează ca şi un duşman fidel care nu se lasă impresionat, şi de data aceasta chiar îmi doresc să treacă, să termin cu anumite lucruri, să încep o etapă nouă dar parcă nu se întâmplă.

Lumea mea s-a blocat într-un spaţiu ascuns între 4 pereţi, fără o rază de soare, fără comunicare, fără nimic. Este măcar vreo uşă pe aici, pentru că nu o văd, şi am senzaţia că dacă mai continui aşa o să îmi pierd minţile.

E totul prea monoton, şi dintr-o dată încep să observ feţele unor oameni şi să mă întreb: " chiar aşa?" , sau să mă satur de opinii, aceleaşi opinii, acelaşi mod de a gândi.

Îi înţeleg pe cei ce dau sfaturi, nu îi înţeleg pe cei care nu vor să accepte că sfatul lor nu e întotdeauna bun sau nu trebuie neapărat pus în aplicare. Consider că dacă primesc un sfat am dreptul să aleg dacă vreau să ţin cont de el sau dacă nu vreau să ţin cont de el.

Nu-mi plac momentele alea în care Dumnezeu tace, de parcă ar trebui să ştii tu singur ce e de făcut. Păi nu, eu chiar nu ştiu ce e de făcut, chiar vreau să-mi spună ceva...să-mi zică la stânga sau la dreapta...

Şi dintr-o dată apare şi uşa mea, portiţa de ieşire din cei 4 pereţi, doar că e departe, şi fac un pas, doi paşi , 10 paşi şi sunt tot mai aproape...
O să o prind?
Ar trebui... 
altfel nu ştiu.

Rămas bun...

Cum a trecut timpul, cum m-am transformat dintr-un copil începător care pornea pentru prima oară pe porţile liceului într-un om care trebuie să-şi asume responsabilitatea, care pleacă lăsând în urmă copilăriile, dând piept cu viaţa?
Când au început lucrurile banale care valorau atât de mult să însemne acum nimic, cum de nu mai răbufnesc în plâns la tot pasul?
De ce pleci, veche eu? 
Tu cea naivă şi prostuţă, când te-ai schimbat?
Eu te ştiu, sau te ştiam cândva, acum eşti alta. 

M-am uitat bine la drumurile pe care le parcurgeam zilnic, pentru că mai este un pic şi probabil că vor rămâne pline de praf, pentru că nu voi mai trece pe acolo, dar vor trece alţi copii , alţi adolescenţi care se vor plânge de note, de profesori, de colegi...
Doar că îmi plac copii, tinerii pentru că ei sunt naivi de cele mai multe ori şi încă mai au speranţă, încă se agaţă de lucrurile care contează, şi nu-mi plac oamenii mari, cu nasul în hârtiile lor  de la muncă, cu gândul că e o altă zi în care trebuie să meargă să facă bani. Nu că nu ar fi nevoie de bani sau că nu ar fi logic să se gândească la asta, dar problema este că uită de tot ceea ce există în jurul lor, uită uneori până şi de familie şi de dragoste, uită de Dumnezeu.

O să îmi fie dor de mine, pentru că ştiu că nu am să mă regăsesc niciodată în stadiul de acum, pentru că oamenii sunt schimbători, bine măcar că îmi voi putea citi gândurile de pe blog, de prin hârtii...
Ţin minte copilul care a început să scrie aici, care a pus suflet în tot ceea ce a făcut aici, ţin minte de câte ori a vrut să renunţe, să plece, ţin minte şi ziua în care a realizat că de fapt aici e o mică casă virtuală , şi câteodată e chiar mai primitoare decât cea reală.

Speranţele cu care am pornit la drum în urmă cu 4 ani nu au fost pe măsura întâmplărilor, pentru că totul a fost mult mai frumos decât mi-aş fi putut imagina şi mult mai mult decât mi-aş fi putut dori.
Acum am alte speranţe , alte vise, alte gânduri şi nu ştiu cum va fi, dar îmi doresc ca măcar partea mea bună să rămână cu mine.

Rămas bun ani de liceu, rămas bun, veche eu!

Un anunţ pentru cei interesaţi

O să vă daţi seama singuri despre ce este vorba :D

"Iti place sa scrii?
 Iti place sa desenezi tot ce te inconjoara?
 Dansul si muzica fac parte din lumea ta? 
Ai fotografii de care esti mandru si vrei sa le arati si altora? 
Ai umblat prin lume si ai parte de experiente minunate? 
Nu mai sta pe ganduri si arata-le si altor oameni rodul muncii tale, spune-le si lor povestile tale ! 


Cautam tineri dornici sa se afirme, sa cunoasca si sa impartaseasca idei si experiente!
Asteptam sa ne contactati pe netca.malina@gmail.com


Aşteptarea...

E atât de greu să aştepţi să vină ceva către tine, să treacă timpul să parcurgi nişte etape, sau poate să ţi se împlinească un vis. 
Parcă dintr-o dată nisipul din clepsidră încetează să mai curgă, ceasurile nu mai ticăie şi totul stă pe loc, absent. 
Tu numeri secundele dar până şi ele trec greu. Şi totuşi timpul trece în aceiaşi măsură. Iar când vine momentul aşteptat poate vrei să simţi uşurarea din inimă, sau  bucurie ori altceva, însă nu e niciodată la fel de intens pe cât credeai tu că o să fie.
Uneori lucrurile se întâmplă mult mai frumos decât ne imaginam, iar alteori mult mai rău. 
Deci, ar trebui să aştept, să îmi doresc, să număr secundele, sau doar să îmi văd mai departe de viaţă ca şi cum nimic nou nu ar trebui să vină?
Ce să faci când nu mai ai răbdare, nici măcar clepsidra nu o mai vezi, parcă nisipul dispare cu totul, eşti numai tu şi timpul, iar timpul ca de obicei îţi stă împotrivă.

Mai trimite, Doamne, încurajări

Ţi se pare că sufletul tău este într-o furtună, că barca ta nu mai ştie cum să ajungă la mal, că totul este fără rezolvare, sau că povara e tot mai grea? 
Nu mai ai răbdare, ai vrea ajutor? 
Ai nevoie de o încurajare?
Dacă da, atunci versurile din melodia de mai jos sunt pentru tine!


Spre nicăieri...

"Căci, drept vorbind, ce folos are omul din toată munca lui şi din toată străduinţa inimii lui, cu care se trudeşte supt soare? 
Toate zilele lui sunt pline de durere, şi truda lui nu este decât necaz: nici măcar noaptea n-are odihnă inima lui.Şi aceasta este deşertăciune."  
Eclesiastul 2: 22, 23

Suntem oameni, nişte licăriri în vânt , care zboară spre oriunde şi în acelaşi timp spre nicăieri, noi vrem totul şi credem că avem totul când de fapt nu vrem decât lucruri trecătoare, când de fapt nu avem nimic. 
Tot ceea ce este de valoare sunt oamenii pe care ii iubim, dar ei nu ne aparţin...

Încotro ne îndreptăm? 
Încotro vrem, şi unde duce acel încotro, spre nicăieri...
Nu e nimic în depărtări, decât o mare adâncă de distracţii şi plăceri trecătare, decât deşertăciune...

Recomandări...

Bunica mea mi-a spus odată că trebuie să am grijă ce fel de cărţi citesc pentru că acestea te pot influenţa, iar eu nu am vrut să o cred sau cel puţin nu puteam înţelege cum te pot schimba nişte cărţi în bine sau în rău. Însă s-a întâmplat ca într-o vacanţă de vară să dau peste un prieten care avea o bibliotecă plină de cărţi interesante şi neavând ce face am început să le citesc una câte una, ei, acum să nu credeţi că le-am citit pe toate, am lăsat ceva şi pentru vara aceasta. :)) :D

Dar pe măsură ce citeam mai multe cărţi începeam să văd viaţa cu alţi ochi, pentru că fiecare carte îmi aducea câte o poveste de viaţă şi aveam senzaţia că sunt acolo, că simt ceea ce personajele simt. Cu greu, pentru că toate sunt frumoase, am ales să mă limitez la două cărţi şi să vi le recomand cu mare plăcere.

Prima se numeşte "Să vă lustruiesc pantofii, domnule?" şi este o carte cu un autor anonim, dar sincer vă spun mi-a plăcut foarte mult.
Aici este o poveste de viaţă care m-a făcut să realizez cât de important este să rămâi un om de cuvânt care nu minte şi nu se răzbună chiar şi atunci când cei din jur sunt răi. Dar mai mult decât atât m-a făcut să realizez că nu există un sacrificiu mai mare decât acela făcut din dragoste.Şi nu în ultimul rând am înţeles că nu trebuie să uiţi niciodată de unde ai plecat.

Personajul principal al cărţii este un tânar care se ocupa cu lustruirea pantofilor, şi punea mereu această întrebare : "Să vă lustruiesc pantofii, domnule?" , se bucura mult atunci când primea câţiva bănuţi, iar într-o zi după multă muncă, şi cu încredere în Dumnezeu a reuşit să ajungă chiar el în locul celor care veneau pentru curăţarea pantofilor, şi atunci, un alt copil (aşa cum fusese şi el odată) i-a adresat această întrebare:" să vă lustruiesc pantofii, domnule?". Ştiu că este doar un personaj dintr-o altă poveste dar eu mă întreb ce ar fi simţit el în acel moment dacă ar fi fost real?

Cartea este minunată şi v-o recomand din inimă, sper să vă placă!


Iar cea de a doua carte se numeşte : " Fata din castel" de Christoph Von Schmid  pe aceasta vă las să o descoperiţi singuri :)

Ambele cărţi le puteţi găsi aici : Colecţia cărţilor rare şi sunt sigură că nu veţi regreta dacă le veţi citi :)

Dorinel îşi doreşte să poată vedea!


Noi vedem zilnic ceea ce ne înconjoară. A fost iarnă şi ne-am bucurat de zăpada strălucitoare, de fulgii mici ce cădeau deasupra noastră, a venit primăvara şi ne-am bucurat de frumoasele flori pe care le aveam plantate în grădină, sau ne-am bucurat de ghiocei. Va fi îndată 1 iunie , şi ne vom bucura de fluturaşi şi de copii zglobii ce vor desena pe străzi. Noi vedem toate acestea, dar alte persoane printre care şi Dorinel, (un copil de 4 anişori) , nu pot să le vadă.

Dacă până acum nu am preţuit vederea, ăsta ar fi momentul oportun ca să o facem, şi dacă unii dintre voi au posibilitatea de a ajuta acest copil îi rog să citească această pagină http://dorintilica.blogspot.ro/2013/05/ofera-i-lui-dorinel-sansa-de-vedea.html pentru mai multe detalii.
Dacă faceţi un mic efort pentru Dorinel vă faceţi un bine tot vouă.

Povestea lui Dorinel:
Pentru el, fiecare lucru auzit se transformă doar în imaginație..Nu își poate vedea mama, nu o poate vedea zâmbind, nu își poate vedea prietenii cu care se joacă...pur și simplu, pentru el totul se bazează pe simț...și atât...
Dorinel are doar 4 anișori, e din comuna Hudești, județul Botoșani, și la 6 luni a fost diagnosticat cu retinopatia prematurității, adică o dezlipire totală de retină. Nu știu din ce cauză s-a ajuns să aibă o astfel de boală, cert este că e una foarte gravă și dureroasă pentru suflețelul lui. Singura șansă de a vedea este o intervenție chirurgicală care se va realiza în Statele Unite, la o clinică din Detroit. Au nevoie de 30 de mii de euro, iar în momentul de față s-au strâns doar 2043 euro.


Titular cont: Tilica Mariana (mama copilului)

RO68RNCB0579040596800001 - cont LEI

RO41RNCB0579040596800002 - cont EURO

Cod SWIFT: RNCB ROBU
Sucursala Stefan Luchian Botoșani
0231.549.150 - Tilica Mariana
0726.453.127 - mama Tilica Mariana
Dacă nu puteţi ajuta finaciar, atunci rugaţi-vă pentru el sau vorbiţi de el unor persoane despre care ştiţi că l-ar putea ajuta. Hadeţi să nu fim fără inimă, hadeţi să demonstrăm că suntem oameni, că încă ne pasă de semenii noştri! Dumnezeu vă va răsplăti!
Related Posts Plugin for Blogger...