vineri, 9 decembrie 2016

Te-am întâlnit odată...

Sursă imagine: deviantart.com

Te-am întâlnit odată, mergeam pe drumuri diferite. Tu mergeai înainte în timp ce eu  mergeam înapoi. Erau direcții opuse, nimic nu putea să ne atragă unul la altul. Tu aveai atât de multe de oferit, erai blând, plin de dragoste și ai fi vrut să îmi zici atâtea iar eu, eu nu aveam să îți zic nimic. M-ai strigat pe nume și te-am privit. M-am uitat lung la Tine, ți-am adresat două cuvinte iar apoi mi-am văzut mai departe de drum. Știu că ți-ai dat deja seama, eram prea ocupată. Aveam oameni cu care să mă întâlnesc, idealuri de construit și urme după care să pășesc. Nu avem timp de Tine. 

Și Tu, ai continuat să mă urmărești. În șoapte ușoare îmi vorbeai, în note melodioase și în tăceri. Îmi numărai pașii și sperai că am să mă întorc. Dar nu am făcut-o. 

Într-o zi ai hotărât să faci un pas uriaș. Te-ai gândit atunci că merit mai mult decât atât, că sunt copilul Tău și chiar dacă eu nu vreau să aud de Tine, Tu te preocupi de mine. Mi s-a zguduit lumea. Nu am știut de ce. Ai fi crezut că am să alerg la Tine? Ei bine, nu...am fost prea ocupată să sufăr și să mă agăț de orice rază de soare rămasă. Am vrut să am totul, dar nu te-am vrut pe Tine, și nu am înțeles atunci că acel ”tot” al meu era de fapt construite pe ruine.

Când drumurile ni s-au întâlnit a doua oară eram pe jos, așeazată în genunchi. Nu mai vedeam nimic în față. Drumul era pustiu, furtuna din năuntrul meu nu înceta. Ai fi putut să treci pe lângă mine, ai fi putut să fii nepăsător dar te-ai oprit și mi-ai întins o mână, m-ai privit cu ochii în lacrimi și mi-ai zis că mă aștepți și mă iubești. 
Nu am știut ce fac, nu aveam siguranță dar dragostea Ta m-a cucerit. Atunci ți-am zis Da, vreau să-ți fiu copil, și nimic nu a mai fost la fel.

Tu Dumnezeu, eu o mână de lut pieritoare, dar m-ai iubit. Mi-ai arătat că lucrurile după care tânjeam mi-ar fi adus mai mult rău decât bine și aș fi pierdut atât de multe...te-aș fi pierdut pe Tine. Mi-ai dat în schimb mai mult decât am visat atunci și pe lângă asta mi te-ai dat pe Tine. 

Au trecut ani de când am început să mergem pe același drum amândoi. Tu mergi zâmbind, mergi cu curaj și plin de dragoste. Eu mă împiedic, șchiopătez, uneori chiar mă opresc dar sunt fericită căci Tu nu mi-ai dat drumul la mână niciodată. 

Iubește-mă când nu o merit ți-aș spune azi, dar acum știu că mă iubești deja.

vineri, 2 decembrie 2016

Prețuiește-i azi

Sursă imagine: deviantart.com

Ți s-a întâmplat vreodată să te trezești dimineața, să te uiți la tot ceea ce este în jurul tău și să observi cât de mult s-a schimbat viața ta în ultimul timp? Să privești ceasul și să știi cu exactitate că lucrurile, oamenii și tot ce ai trăit cândva nu se vor mai întoarce la tine?

Mă gândesc la mine cea de acum 4-6 ani, eram o altă persoană ce parcă trăia o altă viață. Aveam alături de mine oameni dragi pe care astăzi nu îi mai pot vedea. Cândva lucrurile erau atât de diferite. Știam că bunicul e bine și că cei pe care îi iubesc sunt bine. Nu știu în ce moment lucrurile au luat o întorsătură atât de diferită...iar astăzi sunt departe de acele momente, prea departe ca să le mai pot ajunge.

Mă gândesc că noi, nu prețuim lucrurile pe care le avem. Vă întrebați dacă mi-am dat seama acum câțiva ani cât sunt de privilegiată pentru faptul că pot să o am pe sora mea alături, pe mama și chiar pe tata, pentru faptul că am prieteni și că îmi pot vedea bunicii?  Nu mi-am dat seama... iar acum sunt la sute de kilometri distanță de ei și cu greu mai pot să ajung să îi văd.

Au trecut ani de când nu mai reușesc să ajung acasă, au trecut ani de când trăiesc o viață departe de ei și mă doare sufletul.

Ceea ce trăim astăzi nu ni se va mai întâmpla și mâine, s-ar putea ca oamenii care sunt acum lângă tine să fie pentru o perioadă temporară, s-ar putea să existe momente în care viața să te poarte mai departe, prea departe de ei. Așa că prețuiește-i astăzi, cât încă mai poți.

Niciodată nu poți ști când devine prea târziu...când tot ce poți să faci e să îți auzi omul drag la un capăt al telefonului, iar pe alții nici măcar atât.

Lumea e într-o continuă schimbare, așa că prețuiește tot ce ai azi, ziua de mâine e prea nesigură.

sâmbătă, 26 noiembrie 2016

Aș numi-o fericire

Sursă imagine: radiociresarii.ro

Cunoști atingerea caldă a unei nopți de primăvară, în care aerul e potrivit, nici călduț nici rece...
Știi sunetul acela înăbușitor pe care îl scot greierii și apusul de soare pe care l-ai privit de atâtea ori dar căruia nu i-ai acordat atenția cuvenită?

Mirosul familiar al vântului rece, așa zisul miros de iarnă...Aerul rece ce îți pătrunde în nări și te trimite cu gândul către zări străine, zări albastre.
Zâmbetul străinului de pe stradă și cățelul ce dă din coadă fericit mereu când te vede. 

Știi acea dungă a orizontului, dunga albastră ce poartă o mulțime de secrete și le duce către abisuri?

Aș numi-o fericire. 

Mirosul de ciocolată caldă și de mandarine, focul mocnind în sobă și frigul de afară. 
Cunoști tu taina cerului? 
Nici eu. 
Și totuși, cerul în toată splendoarea lui ne transmite de multe ori atâtea lucruri neînțelese de noi. 
Dacă...ce ar fi dacă le-am putea descifra măcar odată?

Stelele întinse, mândre și argintii, naivitatea și bucuria unui copil, doi îndrăgostiți în parc ținându-se de mână de parcă aceasta ar fi ultima zi în care ar putea să mai aibă această șansă.

Aș numi-o fericire.

Cunoști sunetul delicat al speranței și ai înțeles tu vreodată ce înseamnă sunetul dragostei?
Îmbrățișări gratuite, căldura pe care o ai atunci când brațele cuiva sunt peste tot asupra ta și nu mai ai aer, de fericire. 

Aș numi-o simplu, viață.

Dacă ai avut un motiv pentru care să zâmbești astăzi, dacă ochii tăi au avut sclipiri și scântei, dacă inima ți-a bătut un pic mai tare ca de obicei iar cerul a fost senin, ar trebui s-o numești fericire. 
Dacă cineva ți-a oferit o îmbrățișare iar animăluțul tău de companie a făcut vreun gest atunci când te-a văzut și s-a uitat la tine cu ochii aceia plini de speranță și bucurie ar trebui s-o numești fericire.
Dacă ai avut ce pune pe masă, un pat cald și un loc deasupra capului, dacă sănătatea ți-a permis să te simți bine ar trebui s-o numești fericire. 

Așa că spune-mi, ai fost tu fericit astăzi?

vineri, 25 noiembrie 2016

Viața ne frânge aripile

Sursă imagine: www.deviantart.com

Există momente în viață în care simți cum te cuprinde oboseala, simți cum se adună toate iar picioarele îți amorțesc și nu mai poți merge. Sunt acele momente în care nu contează în ce direcție privești sau în ce fel vezi lucrurile, pentru că orice ai face ești conștient de faptul că nu există un mai bine, că nu există acea fericire supremă la care ai tot sperat.

Venim pe această lume plini de speranță, poate înconjurați de zâmbete și de prezența celor dragi (asta într-un caz fericit, desigur) și copii fiind vedem viața ca pe o paletă de culori, una mai frumoasă decât alta.
Suntem hazlii, naivi și fericiți. Ni se pare că tot ce este în jur merită explorat și are o frumusețe aparte dar cu timpul viața ne frânge aripile. 

Pe drumul nostru ceva se întâmplă. O briza ușoară începe încet să ne mănânce câte un pic din speranță și din naivitate.
Nu știam cândva ce se întâmplă cu oamenii mari, de ce devin atât de reci, de ce uită să fie copii, de ce nu iubesc, dar acum știu.

Rănile sunt prea multe și prea adânci. Sufletul doare prea tare iar noi ne băgăm într-o carapace doar a noastră. Ne protejăm așa cum știm mai bine, rănindu-i pe alții.

Suntem ca aricii. Ne strângem, ne facem ghem și ne blocăm acolo iar ca nouă să ne fie bine este nevoie ca altcineva să primească țepii noștri.

Dansăm în același Univers, străbatem aceleași drumuri zi de zi și suntem făcuți după același Chip dar ne rănim mai mult ca niciodată. 

Naivitatea, bucuria și dragostea pe care le aveam cândva se risipesc iar în locul lor se instalează durerea, neajunsurile, lupta pentru supraviețuire și multe frustrări.

Există momente în viața în care toate acestea se adună și nu mai ai chef nici de oameni și nici de altceva...poate ați zis vreodată că v-ați săturat de acest Pământ, sau poate nu, dar adevărul este că de multe ori privim și ni se pare că trăim în gol.

Pământ, câte durere aduni în tine, până când?
Până când?

joi, 24 noiembrie 2016

Egoismul nu ajută la nimic, doar rănește inimi

Sursă imagine:Kathy's Adventures - WordPress.com

Răceala ne-a cucerit sufletul, nu mai vrem să arătăm bunătate, să facem sacrificii și gesturi de iubire pentru cei din jur, ne este greu pentru că am devenit comozi.
De ce să faci ceva pentru cel de lângă tine când ție îți merge bine? Când tu ai totul, de ce ai mai arunca un ochi către cel mai prăpădit?

Suntem atât de comozi încât ne este greu să facem până și cel mai mic gest pentru un alt om, pentru un străin. Avem familia și prietenii noștri, dacă apucăm să le facem lor un bine este de ajuns. 

Răceala de afară ne-a cucerit sufletul iar noi nici măcar nu ne-am dat seama. Am petrecut atât de mult timp în propria noastră companie încât am ajuns să nu mai vrem altceva. 
Știți ceva? Egoismul nu ajută la nimic, doar rănește inimi. 

Haideți să ne amintim de sufletul nostru,  să ne amintim de faptul că până și un animal are inimă, să luăm exemplu. 

Haideți să nu mai fim răi unii cu alții, să nu ne fie greu să facem un gest frumos pentru cel de lângă noi atunci când ne stă în putință.

Haideți să ne iubim unii pe alții și să nu ne mai rănim.

Fă-ți timp pentru cei dragi și pentru cei necunoscuți, fă-ți timp să ierți, să spui o vorbă bună și să îmbrățișezi pe cineva.
Fă-ți timp pentru un om al străzii, pentru un om din autobuz și pentru oricine altcineva. Fă-ți timp!

E mai rece afară, dar am putea să aducem căldura în inima noastră și în inima altora, astăzi, cât încă mai e timp.

sâmbătă, 5 noiembrie 2016

Își întindea aripile...

Sursă imagine: www.hercampus.com

Îmi ridic ochii spre munți...
De unde-mi va veni ajutorul?
Ajutorul îmi vine de la Domnul, care a făcut cerurile și pământul. 
Da, El nu va îngădui să ți se clatine piciorul. 
Cel ce te păzește nu va dormita.

Psalmul 121: 1-8

Se zice că ce nu te doboară te face mai puternic; se zice că soarele e mai strălucitor după ce trec norii de furtună; se zice că este nevoie să vezi și fața urâtă a lucrurilor pentru a putea înțelege frumosul. 

Nu zice nimeni ce se întâmplă în acest proces de transformare, nu zice nimeni cum e când ți se sfarmă sufletul în bucățele și îl găsești pe undeva pe jos făcut zdrențe. 
Nu prea stă nimeni să urmărească ce se întâmplă de fapt cu omida atunci când aceasta se transformă într-un fluture. Nu-i poate nimeni cântări durerea și totuși, toți observăm frumosul de după. 

E greu să fii transformat. Nu e ușor să ia cineva dalta și să te modeleze, pentru că atunci te doare iar durerea nu e pe placul nimănui. Cărui om îi place durerea? 
Nu ne place durerea, chiar deloc și totuși viața se încăpățânează să ne-o scoată în cale. Există oameni în care ne punem încrederea și ne rănesc. Există speranțe și vise ce se sting pe măsură ce dăm de bolovani. 

Am urmărit o pasăre astăzi, dădea din aripi pentru câteva minute și mi se părea mie că depune efort, dar apoi ceva minunat s-a întâmplat. Își întindea aripile și arată ca o petală pe care o poartă vântul. Avea un zbor atât de lin și îmi închipui că era de asemenea și un zbor plăcut.

E frumos gândul că după osteneală va veni o zi a odihnei, că după ce aripile ni se vor frânge noi ne vom putea lăsa purtați de Mâna lui de Tată. 

Știu că va veni o zi în care vom zbura mai lin ca păsările și vom ateriza pe un tărâm nou unde nu va mai exista suferință, doar iubirea veșnică a preaiubitului nostru Dumnezeu. 

Credeți și voi la fel?

luni, 31 octombrie 2016

Cât de mult bine ne-a făcut Dumnezeu


Sursă imagine: WorshipHouseMedia.com

Câteodată uităm, uităm cât de mult bine ne-a făcut Dumnezeu, uităm de ce am ales să îl urmăm, uităm de unde am plecat atunci când mergeam fără El și unde am ajuns acum.
Ne trezim salivând după ruinele trecutului când prezentul este mult mai dulce și mai frumos.
Așa suntem noi, niciodată mulțumiți de ceea ce avem, întotdeauna vrem mai mult și ni se pare că am fi putut face mai bine.

Uităm să fim mulțumitori și recunoscători pentru ceea ce avem, pentru simplul fapt că suntem în viață sau că avem părinți.
Uităm să iubim, să iertăm, uităm să fim oameni.

Aș vrea să vă invit să aruncați câte o privire spre inima voastră, să vă dați măștile la o parte și să nu vă mai ascundeți. Aș vrea să vă deschideți sufletul și să vă analizați viața. Știți că toate pier nu-i așa? Totul este muritor și trecător însă nu și sufletul.

Nu știu cât de recunoscători ați fost zilele acestea, nu știu câți dintre voi v-ați întors privirea către Dumnezeu, câți dintre voi l-ați alungat, l-ați negat și câți dintre voi v-ați rușinat de El. Eu am făcut câte puțin din toate.

În ultima vreme m-am rușinat de Dumnezeu, l-am alungat și din când mi-am întors privirea către El.

El m-a întâlnit în toate ipostazele vieții mele și nu mi-a întors niciodată spatele.
M-a văzut în momente în care ar fi trebuit să îmi fie rușine, momente în care nu am luat tocmai cele mai bune decizii ci dimpotrivă și totuși nu s-a rușinat de mine.

Dumnezeu m-a iubit și m-a ales, așa cum am fost.

Așa că astăzi nu vreau să mă mai rușinez, să mă ascund și nici să o neg. Cred în El și îl iubesc de aceea vă scriu și vouă și vă invit să vă faceți o analiză amănunțită și să vă deschideți inima fără teamă în fața Celui ce vă așteaptă exact așa cum sunteți, fără măști.

Nu uita cât de mult bine ți-a făcut Dumnezeu și nu te rușina de El! 

miercuri, 19 octombrie 2016

Viața nu ne dă lămâi...

Sursă imagine:educatethebestofme

Nu contează dacă oamenii nu-ți cunosc sufletul, dacă ei nu ți-au văzut cicatricile și rănile adânci pe care le ai.
Nu contează dacă lumea nu-ți oferă atenție, dacă nu se oprește nimeni lângă tine să vadă ce faci cu adevărat.
Nu contează pentru că te știe El.

Se zice că atunci când viața îți dă lămâi faci limonadă, iar noi încercăm să luăm aceste cuvinte drept adevărate și să mai facem haz de necaz.
Ar trebui să o recunoaștem. Am putea să ne luăm inima în dinți și să o spunem o dată cu glas tare, viața nu ne dă lămâi.
Lămâile sunt acre și atât. Tocmai asta e problema, viața nu e acră, viața e amară.

Viața ne aruncă câte o cârpă îmbibată în pelin ca să putem simți amărăciunea din plin. Nu trebuie să urci, să escaladezi munți înalți ca să poți cădea, înveți căderea de la orice înălțime te-ai afla pentru că viața are grijă de asta.
Viața ne aruncă zdrențe  iar noi ne apucăm de ele și încercăm să  le facem un întreg.

Nu contează cât de mulți îți cunosc povestea, nu contează pentru că și dacă ar cunoaște-o tot nu ar înțelege-o și chiar dacă ar înțelege-o nu le-ar păsa. Pentru că așa suntem noi, egoiști de cele mai multe ori.

Oamenii dezamăgesc, oamenii uită și trec mai departe, Dumnezeu rămâne.

duminică, 9 octombrie 2016

Cum mai e la tine-n suflet?

Sursă imagine: deviantart.com

În sufletul meu pare să se fi așternut praful. A fost o iarnă cumplit de grea, l-a bătut vântul și i-a suflat neîncetat zăpada multă răceală. A fost înghețat dar primăvara l-a scos din amorțire. A stat un timp așa după care s-a uscat de tot din cauza soarelui. Și a mai trecut o vară și a urmat o toamnă...

Și totuși, unele răni nu se cicatrizează, unele amintiri te vor bântui pentru eternitate și unii oameni vor rămâne tot străini, indiferent de cât de multe ați avut în comun, de cât de des v-ați întâlnit sau de cât de mult v-ați iubit și v-ați pus amprenta unul asupra altuia.

Știu, știu că zâmbești. Știu că îți bei cafeaua liniștit în fiecare dimineață, că te trezești devreme și privești soarele și toate îți merg atât de bine. Dar, aș vrea să te rog să-ți dai masca jos. Aș vrea să te întreb cum mai e la tine în suflet?

Al meu e degradat. Mi s-a părut în ultima vreme că umblă în zdrențe și cade mereu prin tot felul de gropi. E murdar, stropit și singur. Și mă întrebam dacă sunt eu singura sau poate și la tine e la fel?

Mă gândeam că nebunia e o boală pe care am luat-o din treacăt de pe la tine. De parcă dacă aș afla că nu sunt singură în toate acestea s-ar schimba ceva.

Sigur că trăiesc într-o iluzie, într-o bulă de aer pe care am făcut-o special pentru mine. Sigur că știu că se va sparge într-o zi iar cerul se va transforma în gri. Știu, dar nu îmi pasă. Și cred că nici ție nu îți pasă, din moment ce ai propria ta iluzie.

Și cum mai e la tine-n suflet?
Nu-mi răspunde. Oricum nu te-aș crede.

Din când în când, dă-ți masca jos și amintește-ți, cel mai rău e când te minți pe tine.

joi, 6 octombrie 2016

Ai furat clipe

Sursă imagine: deviantart.com

Te-ai crezut perfect. Te-ai gândit că tu ești altfel, că ești pătrățica care nu se potrivește oriunde și că într-o zi ceva sau cineva te va completa doar pe tine.
Ai fost surd și orb, nu ai văzut valurile ce se aporopiau atât de amenințătoare din depărtare așa că ele te-au lovit din senin.
Valurile au distrus totul.

Când te-ai trezit ți-ai dat seama că ceva nu mai era la fel. Ai privit în oglindă și te-ai văzut mai singur ca niciodată, atunci ți-ai dat masca jos. În ce moment ți-ai pus-o? Nici tu nu mai știi asta, dar ai realizat ceva, ceva ce te-a durut. Imaginea din oglindă striga cu disperare către tine: ești la fel ca toți ceilalți, îți spunea.

Te-ai spart în mii de cioburi și te-ai adunat apoi singur de pe jos, doar ca să îți demonstrezi ție că încă poți fi cineva, dar era deja în zadar, ai realizat atunci că mereu ai fost un simplu om, un nimeni.

Ți-au căzut lacrimi dar erau reci și fără vlagă. Nu te-ai deranjat să pui suflet în ele pentru că nu ai vrut să o faci. Te-ai întrebat în șoaptă, de parcă ți-era prea frică până și ție să îți auzi vocea, care a fost momentul acela ce te-a preschimbat într-o umbră trecătoare și rece ce respiră degeaba, dar nu ai știut să îți răspunzi așa că ai tăcut.

Ai tăcut și ai furat clipe în continuare, zicându-ți că totul e și așa pierdut iar tu nu mai poți face nimic acum.  

Share button